Aurel Rustoiu este cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca. Autorul a mai publicat, ca precedente ale acestei direcţii de cercetare, volume precum Solotvino-„Cetate” (Ucraina Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a fierului şi din evul mediu timpuriu (în 2002), Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană (tot în 2002), Limes Dacicus Occidentalis (în 2005, în colaborare cu E. Nemeth şi H. Pop), precum şi o serie mai amplă de studii şi articole subsecvente. Lucrarea analizată a apărut în seria „Interferenţe etnice şi culturale în mileniile I a.Chr. – I P.Chr.”, editată de autor alături de Nicolae Gudea şi Călin Cosma, sub egida Academiei Române – Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca şi a Universităţii Babeş-Bolyai – Institutul de Arheologie Aplicată Cluj-Napoca, fiind realizată în cadrul grantului de cercetare CNCSIS 1256/2007-2008. Traducerile în limba engleză sunt semnate de Mariana Egri. Editura titulară este Mega Cluj-Napoca, iar anul de apariţie, 2008.
Titlul volumului delimitează, simultan, atât tematica şi localizarea spaţio-temporală a obiectului cercetării (fenomenul celtic din spaţiul intracarpatic, aferent secolelor IV – II î.Hr.), cât şi abordarea sa metodologică (cercetarea interdisciplinară de formulă socio-arheologică), iar prin subtitlu, pretextul investigaţional şi, implicit, accentul pus pe dimensiunea tehnico-militară a materialului analizat.
Optând să-şi iniţieze demersul prin prezentarea cazul mormântului cu coif de la Ciumeşti, autorul pare să prefere inducţia (parcursul de la particular la general) în locul deducţiei. Preferinţa este, totuşi, aparentă, întrucât descoperirea-pretext este prezentată nu doar în sine (printr-un dosar bine articulat al istoricului descoperirii şi al caracteristicilor intrinseci acesteia), ci şi în contextul istorico-arheologic adecvat – context reconstruit pe mai multe nivele simultan, prin precizarea de analogii pentru fiecare element de inventar al mormântului referenţial, prin formularea unui scenariu structural-fenomenologic (construit pe suportul izvoarelor literare relevante pentru episodul migraţiei celtice în spaţiul balcanic şi procesele asociate acesteia, dar focalizat mai ales pe problematica subsidiară a mercenariatului celtic), precum şi prin abordarea unor aspecte subsecvente chestiunii de fond analizate, în cadrul unor „excursuri” distincte. Acestea din urmă au ca obiect fenomenul înmormântărilor multiple (cu reţinerea ipotezei de lucru că în această categorie s-ar putea încadra şi mormântul analizat), nuditatea războiniciului celt (abordată, oarecum în discordanţă cu unitatea metodologică a ansamblului, mai mult ca o problemă de imagistică istorică, aceasta convinge despre fundamentul documentar, însă nu îndeajuns despre valoarea de întrebuinţare în economia lucrării), respectiv, ansamblul descoperirilor de mărgele de sticlă amforiforme şi cu mască umană multiplă (excurs care-i permite autorului o binevenită demonstraţie de încadrare a elementelor corespodente din inventarul mormântului de la Ciumeşti într-un tablou social-economic macroregional). Procedeul are meritul de a-i oferi cititorului (ai ales celui avizat) nu doar fondul de date ce alcătuiesc registrul de start al cercetării, ci şi o „introducere în atmosferă” de natură să suplinească, pentru cititorul avizat, eventualul deficit de informaţie asupra obiectului investigaţiei.
Capitolul III aduce în scenă, deopotrivă, conceptele fundamentale ale investigaţiei întreprinse de autor şi, derivând din acestea, obiectivul cercetării. Principalul concept etalat este cel al identităţii, privite în multiplele sale dimensiuni: democulturală (care încorporează, nenumit ca atare, mai vechea etichetă de „celtitate”), etnică (în sensul strict al termenului, de determinare gentilică, dar şi în sensul de opţiune politică a unei grupări aculturalizate), socio-profesională (cu accent pe status-rolul războinicului) şi de alteritate (de raportare la celălalt – în cazul dat, la indigeni). Excursul integrat în acest capitol, sub provocatorul pretext „Ce s-ar fi întâmplat dacă...?”, nu reprezintă, aşa cum ne-am putea aştepta, un scenariu istoric alternativ, ci observarea unei fenomenologii diferite în evoluţia fondului autohton din spaţiul nord-carpatic faţă de cel din bazinul hidrografic dunărean propriu-zis (extra- şi intra-carpatic), care poate motiva – autorul o spune explicit – o nouă direcţie de cercetare arheologică.
Prin capitolul IV, autorul revine a o mai veche preocupare metodologică personală: cea a modului în care artizanii reflectă libertăţile de mobilitate socială în orizontul socio-cultural dat. Sunt prezentate aici unul din mecanismele majore de fluidizare socială – contactul cu alte modele civilizaţionale -, precum şi categoria artizanilor, văzută ca strat social care generează din interior reconfigurările de arhitectură socio-organizaţională, dar şi ca mediu de diseminare a inovaţiei cultural-tehnologice. Excursul intregrat aici, tratând subansamblul de echipament militar desemnat drept „lanţuri în scăriţă”, are rolul de a „măsura” (desigur, doar la nivel de sugestie) amploarea mobilităţii spaţiale a războinicilor din „universalitatea celtică” a momentului, dar şi a contactului acestora cu categoria artizanilor. Salutară este şi tratarea, din aceeaşi perspectivă a mobilităţii sociale, a fenomenului alianţelor matrimoniale, schimbul reglementat de membri între comunităţi diferite constituind un alt mecanism, dacă nu chiar unul privilegiat, de metamorfozare socială.
Capitolul V este, opinăm, singurul în care autorul îşi propune să dea o finalitate de tip sentenţional demersului său[1], formulând încă din titlu interpretarea globală pentru care optează: aceea că sfârşitul orizontului celtic coincide, în termeni cauzali, cu apariţia unei noi elite războinice şi, prin aceasta, cu formarea unei noi identităţi comunitare. Sunt trecute aici în revistă ipotezele consacrate (cea a asimilării graduale a elementului celtic în fondul autohton dacic[2], respectiv, cea a replierii comunităţilor celtice în afara ariei intracarpatice), cu prezentarea de uz comparatist a situaţiilor contemporane (de continuitate celtică) din zona eminaente scordiscă şi din interfluviul Dunăre-Tisa. Autorul reiterează observaţiile anterioare[3] privitoare la destructurarea orizontului celtic transilvănean sub presiunea elementului autohton expandat din spaţiul sud-carpatic, în contextul cultural (ni se sugerează, şi politic) reflectat de fenomenul Padea-Panaghiurski Kolonii. Pe acest fond, ni se propune, temeinic argumentat, identificarea unei identităţi comunitare noi – însă nu în termeni de atotcuprindere a corpului social dat (deci sub aspect etnic, aşa cum ar putea sugera la o lectură grăbită sintagma „identitate comunitră”), ci de elită socială, „etichetată” (prin intermediul unui ultim excurs) prin referinţa la pumnalul specific dacic, sica.
Cel mai recent volum al lui Aurel Rustoiu este, incontestabil, o contribuţie de referinţă la istoriografia orizontului spaţiotemporal abordat, atât prin rafinamentul interpretativ (care a reclamat şi o salutară inovare în registrul conceptual-metodologic), cât şi prin anvergura investigaţiei, încadrate eficient în contexte geografice, culturale, arheologice ş.a.m.d. mai largi. Reuşita este cu atât mai mare cu cât obiectul cercetării prezintă numeroase dificultăţi de abordare – lacunelor cunoscute de informaţii literare şi caracterului încă limitat al investigaţiilor arheologice corespondente adăugându-i-se greutatea analizării unor realităţi dinamice şi fluide, a căror relevanţă se exprimă mai ales în dimensiunea imaterială. În pofida acestor piedici, autorul surprinde – apreciem, în termeni nu doar credibili, ci şi uşor de revalidat prin cercetări ulterioare – amploarea şi caracterul „revoluţionar” al mutaţiilor care au marcat evoluţia comunităţilor umane existente sau recent instalate în microregiunea care va deveni, chiar în consecinţa acestor mutaţii, centrul politico-sacerdotal (dar şi economic) al Daciei clasice. Raporturile dintre indigenii „daci”[4] şi nou-veniţii celţi sunt mult mai complexe, demonstrează veridic autorul, decât lasă să se înţeleagă ipotezele construite de modelele reducţioniste utilizate până în prezent (care fie dau preminenţă generală factorului autohton, fie absolutizează elementul exogen, fie le aşează pe cele două în termeni de dominare rigidă). Analiza reuşeşte, totodată, să se elibereze de perspectiva mediterano-centrică (ce domină încă interpretarea istoriografică autohtonă) demontând postulatul că factorul inovativ pentru spaţiul nord-tracic este de căutat exclusiv în filiaţie greco-elenistică şi ulterior greco-romană, fără a absolutiza nici influenţele venite din alte direcţii, nici capacitatea de autodezvoltare a fondului autohton. Societatea la reconstituirea căreia contribuie autorul se relevă a fi mult mai complexă decât ar fi îngăduit închiderea ei în limitele organizării tribale: această lume dacică în devenire este multisegmentată, deschisă, capabilă să absoarbă rapid inovaţii, dar şi să susţină eforturi de mobilizare apreciabile (pe latura militară şi economică, ori în formula unei colonizări dirijate precum cea din bazinul Mureşului mijlociu), nu în ultimul rând aptă să preia iniţiative şi, implicit, să repolarizeze. Formularea unei noi problematici relative la epoca analizată (tema identitară în multiplele sale determinări, tema mecanismelor de mobilitate socială sau tema idntificării multisectoriale a elitelor ni se par a fi cele mai relevante) constituie, de asemenea, un mare câştig pentru istoriografia românească. Singura rezervă pe care o formulăm (exceptând minuscule aspecte de detaliu, semnalate în subsol sau ignorate) este faptul că, dacă în această etapă a cercetării, limitarea autorului la identificarea de probleme are deplină acoperire metodologică, în etapele ulterioare nu vor putea fi evitate propunerea unor soluţii, fie şi fără caracter de cvasicertitudini. Altfel spus, aşteptăm pasul următor, convinşi fiind că Aurel Rustoiu are potenţialul necesar.
Recenzie publicată în Studii de Istoria Banatului nr 34/2010, ed. Universităţii de Vest Timişoara, pg. 235-237
[1] Avem în vedere faptul că, aşa cum rezultă din modul de concepere a întregii lucrări, autorul nu şi-a propus să emită soluţii, ci mai degrabă să identifice probleme şi să verifice, pe materia istoriografică românească, metodologii şi concepte de cercetare încă inedite la noi.
[2] Ne permitem să amendăm aici atât graba autorului de a atribui caracter de „analiză critică a izvoarelor” unei interpretări lipsite de substanţă argumentaţională (pretinsa identificare a lui Rubobostes cu Burebista, contestabilă inclusiv prin rezultatele propriilor cercetări), cât şi utilizarea, cu rol de contraargument (în aceeaşi chestiune a consemnării lui Iustinus), a unor sintagme gen „conştiinţă de sine” sau „renaştere”.
[3] Enunţate şi susţinute pe larg în volumul Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană
[4] Subscriem la punerea în ghilimele a termenului pentru epoca analizată, întrucât, în sensul politic pe care-l va certifica şi consemnarea lui Strabon privind disjuncia dintre geţi şi daci, identitatea dacică abia acum se configurează