Istoria, se ştie, nu este numai ştiinţă, ci şi conştiinţă; fireşte, una supraindividuală şi transgeneraţională. Din această cauză, percepţia istoriei este mai expusă subiectivismului decât în cazul altor aşa-zise discipline umaniste - şi nu puţini sunt aceia care cad în greşeala de a crede că, impunând o anumită percepţie (prea adesea, legată de interese extraştiinţifice), ar putea modifica ceva în cursul obiectiv al evenimentelor şi sensurilor trecutului, ori măcar în consecinţele pe care acestea le au, fatalmente, în viitorul imediat. Sindromul acesta, de pervertire a percepţiei istorice, nu are neapărat motivaţii propagandistice (deşi aceasta a fost, cel mai adesea, natura răstălmăcirilor istorice în spaţiul est-european), ci şi, cu precădere în ultimele două generaţii, cauze rezultând din reaşezarea sistemelor de valori, în procesul mai general al post-postmodernismului: aşa explicându-se de ce, spre exemplu, asupra teoriilor şi metodelor de cercetare ajunge să dicteze... moda! Până la un punct, această stare de fapt este benefică, întrucât permite cercetării istorice să se reargumenteze şi să se rafineze - desigur, atâta vreme cât nu abdică de la fundamentul său, totuşi, obiectiv-ştiinţific. Există, însă, şi o "cale regală" a progresului în istorie, nu întâmplător, cea pe care s-a constituit, de trei veacuri încoace, ştiinţa istorică românească: aceea de a urma, în interpretarea informaţiei istorice, cu respectarea riguroasă a adevărului, nevoia socio-culturală de cunoaştere a trecutului. De aceea, în cultura română modernă, încă de la începuturile sale ca ştiinţă, istoria nu s-a limitat la a fi un catastif de date ale bătăliilor şi genealogiilor princiare, ci a abordat teme majore şi folositoare conştiinţei publice: conflictul între civilizaţii - precum la Dimitrie Cantemir, cu a sa "Creşterea şi descreşterea Împărăţiei Otomane", identitatea, originea şi continuitatea naţională - precum la marii cronicari ori la corifeii Şcolii Ardelene, rolul factorului cultural în evoluţie - precum în opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, mecanismele prin care substratul ("civilizaţiile anterioare") ne determină devenirea - precum în lucrările lui Pârvan, Daicoviciu etc, ori, mai recent, geneza imaginarului şi a ideilor care fac istoria. În această succesiune trebuie aşezată şi creaţia istorică, novatoare ca tematică şi metodă, purtând semnătura lui Josif Constantin Drăgan: volumele "Mileniul imperial al Daciei" şi "Imperiul Romano-Trac" fiind prima şi, deocamdată, singura sinteză formulată în termeni de istorie a civilizaţiei, privitoare la spaţiul Europei răsăritene, în primul mileniu al erei noastre.
Titlul volumului "Mileniul imperial al Daciei" (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986) a indus anumitor critici, grăbiţi să eticheteze cărţi doar privindu-le coperţile, ideea că cineva, eventual autorul, ar susţine năzbâtia că dacii ar fi întemeiat (musai prin cuceriri) un imperiu, egal celui condus de la Roma şi apoi Bizanţ. Nimic mai departe de spiritul şi substanţa lucrării - care afirmă, implicit şi nu tezist, un fapt şi un principiu imposibil de contestat: faptul că istoria dacilor romanizaţi s-a împletit strâns, vreme de un mileniu, cu cea a Împărăţiei romanizatoare, respectiv, principiul că evaluarea corectă a trecutului nu se poate face izolat, ci doar într-un context mai larg ca spaţiu şi timp, context care, pentru istoria noastră, poartă emblema Europei. Desigur, volumul nu se limitează la atât; ideea sa călăuzitoare este mai îndrăzneaţă, şi nu este de mirare că, depăşindu-şi epoca, nu a fost sesizată ca atare nici de prefaţatorul lucrării, acad. Ştefan Pascu - care aprecia că subiectul tratat ar fi, alături de reargumentarea continuităţii daco-romane, "autonomia Daciei după retragerea armatelor şi a oficialităţii romane". O asemenea teză este, într-adevăr, formulată în subsidiar, ca o ipoteză de lucru către care conduce textul în întregul său (şi care, rafinată, rămâne încă să fie rezolvată de cercetarea istorică), dar planul în care trebuie aşezat "Mileniul imperial al Daciei", pentru corecta înţelegere a importanţei sale, este mult mai înalt, autorul operând, în investigaţia sa, cu arsenalul metodologic al istoriei civilizaţionale. Pentru această lectură novatoare a trecutului - istoria civilizaţională, ramură care-şi găseşte ilustre precedente până în literatura spaţienţială a antichităţii (bunăoară, la moralistul Platon ori, mai apoi, la un Simocata sau chiar la Ana Comnena) - accentul nu mai este pus pe manifestările politicului (războaie, cuceriri, detronări ş.a.m.d.), ci pe faptele de civilizaţie, în rândul cărora o importanţă covârşitoare o au identificarea arealelor de sinteză a sistemelor de valori, doctrinelor şi modelelor culturale, respectiv, a agenţilor care le vehiculează - personalităţile formatoare de decizie istorică.
Aşa stând lucrurile, să vedem care sunt termenii în care este construită viziunea "Mileniul imnperial al Daciei". Pentru început, vom observa că autorul procedează la o recentrare a cunoştinţelor despre Imperiul Roman şi intervalul de referinţă (prima jumătate a mileniului I), pe zona sa de interes, care este cea a romanităţii orientale; nu altfel procedează istoriografiile occidentale (motiv pentru care istoriile franceze sunt francocentrice, cele americane sunt americanocentrice etc), în vreme ce, din păcate, la noi s-a încetăţenit obiceiul de a ne reconstitui trecutul privindu-l exclusivist din afară. Josif Constantin Drăgan ştie şi reaminteşte că acest spaţiu al romanităţii orientale are o unitate şi o identitate care preced integrarea romană (vorbim de "integrare" şi nu de "cucerire", întrucât primul este un instrument de analiză civilizaţională, pe când al doilea este unul eminamente politic). Punând semnul egalităţii între spaţiul „traco-dacic" şi cel "romano-oriental", autorul nu eludează, ba dimpotrivă, faptul că înstăpânirea elementului roman a produs o mutaţie majoră de civilizaţie, drept pentru care între cele două universuri-civilizaţie nu se poate vorbi de o continuitate liniară; în acelaşi timp, însă, se subliniază (iarăşi, la modul implicit) faptul că existenţa şi persistenţa substratului nu poate fi ignorată, decât cu preţul neînţelegerii resorturilor intime ale proceselor structural-fenomenologice care au modelat noua civilizaţie - protobizantină din perspectivă general-europeană, străromână din perspectiva noastră, românească. Mai mult, autorul păstrează justa măsură în stabilirea factorului activ în procesul recivilizării: acesta este, n-ar fi putut fi altfel, cel legat de întemeierea şi evoluţia Imperiului Roman, descrierii acestei structuri de istorie colectivă fiindu-i consacrată prima jumătate a volumului - în panoramarea geopolitică şi instituţională a Imperiului Roman fiind tratate distinct, în logica mai sus pomenitului dacocentrism, momentele cuceririi traiane (care semnifică desăvârşirea integrării spaţiului traco-dacic) şi, respectiv, restructurării severinene (înzestrarea traco-dacilor cu iniţiativă politico-culturală înăuntrul noii ordini mondiale panromane).
Cea de-a doua jumătate a lucrării - de la împăraţii romano-traci, la epoca lui Diocleţian - decupează, cu mare acurateţe, etapele şi actorii principali ai acestui proces, i-am spune astăzi, de "formatare metanaţională". Astfel, se observă că, la fel ca în imperiile sfârşitului celui de-al doilea mileniu (habsburgic/central-european, britanic, francez ori ţaristo-sovietic), Imperiul Roman intră în criză în momentul în care "periferiile" ajung să egaleze (atunci când, prin Constituţia Antononiană, dinastia Severilor extind cetăţenia romană) şi apoi să depăşească "centrul". "Periferia" cea mai bine poziţionată să preia iniţiativa a fost cea a traco-dacilor romanizaţi - şi asta, întrucât ei fuseseră transformaţi de Roma în placa turnantă a "războiului intercivilizaţional" cu Orientul (reprezentat pe atunci de Imperiul Part): militarii necesari pentru lungile şi epuizantele campanii din Asia se recrutau mai ales de la Dunăre, din Balcani şi din Asia Mică, iar transferarea, în acest areal, a punctelor de comandă imperială (trei sferturi din împăraţi instalându-şi cartierele generale în zonă) a favorizat un flux de oameni şi idei pe care s-a propagat, treptat, şi noua religie creştină, pentru ca, în final, să fie strămutată aici chiar şi noua capitală, Constantinopolul. I s-a reproşat volumului "Mileniul imperial al Daciei" că a supraevaluat "coincidenţa" că mai mult de jumătate din împăraţii care au condus Împărăţia între anii 235 şi 610 au fost originari din spaţiul traco-dacilor romanizaţi: chiar când ocupă cea mai înaltă poziţie într-o societate, s-a spus, indivizii solitari nu pot "răsturna lumea". Reproşul este nedrept, tocmai pentru că, în epoca şi societatea analizată, împăraţii nu erau indivizi solitari, produşi de elite restrânse la cercurile palatine: fiecare din cei 41 de împăraţi (care au domnit, împreună, în 281 din cei 375 ani analizaţi) au ajuns pe tron având în spate mii sau chiar zeci de mii de ofiţeri, funcţionari imperiali, cărturari, negustori şi clerici, recrutaţi la rândul lor din spaţiul traco-dac al romanităţii orientale, organizaţi într-un veritabil "partid macroregional", cu baze economice în salba de oraşe înşirate de-a lungul Dunării şi pe principalele rute comerciale din Balcani şi Carpaţi şi care, pe deasupra, îşi elaborase (ca semn că atinsese conştiinţa de sine ca şi colectivitate) o doctrină proprie, reflectată în ortodoxismul creştin. Ori de câte ori acest mare bloc politico-regional a fost dislocat de la putere, Imperiul a fost bulversat de revoluţii de mare amplitudine, al căror principal teatru de evenimente s-a situat pe ambele maluri ale Dunării: aşa s-a întâmplat în anii 313 - 394 (când creştinismul a dobândit libertate şi apoi statutul de religie unică de stat, episcopii primelor sinoade ecumenice - foarte mulţi dintre ei fiind tot traco-daco-iliri - impunând prin parlamentarism principii, iată, atât de moderne, precum cel al separaţiei puterilor în stat), sau în 513 - 515, când la Dunăre s-a desfăşurat insurecţia lui Vitalian (un veritabil părinte-fondator al metanaţiunii romano-orientale), sau la sfârşitul secolului al VI-lea, când războiul romano-slavo-avar s-a transformat, tot la Dunăre, într-o insurecţie condusă de tribunul Focas etc.
Mileniul imperial al Daciei este, va explicita însuşi Josif Constantin Drăgan în capitolul de consideraţiuni finale, acel interval "în care Dacia face parte efectiv din Imperiu din punct de vedere politic şi spiritual" - putem adăuga azi, în lumina excepţionalelor descoperiri arheologice din ultimele două decenii, şi sub aspect economic ori jurisdicţional. "O cezură definitivă între daco-romanii de la nord de Dunăre şi cei din sudul fluviului - mai spune autorul - nu s-a produs niciodată, sentimentul solidarităţii cu un anumit mod de a gândi, cu anumite idealuri, a supravieţuit chiar Imperiului, în forma denumită de N. Iorga Bizanţ după Bizanţ".
Articol publicat în „Paralela 45 – Renaşterea bănăţeană” Timişoara, 2 septembrie 2008
