Statutul familiei în legislaţia împăratului Constantin cel Mare

Familia constituia celula de bază a societăţii roamne. Familia romană era organizată pe principii patriarhale. Ea se axa în jurul puterii lui pater familias – capul familiei – a cărui autoritate unică şi nelimitată se exercita atât asupra membrilor familiei (care mai cuprindea soţia, copiii, sclavii), cât şi asupra întregului patrimoniu familial[1]. O dată cu evoluţia istorică a familiei romane, prerogativele lui pater familias s-au diversificat. Alături de manus („mână”), care semnifica puterea pe care soţul o dobândea asupra soţiei prin căsătorie, şeful familiei era investit cu patria potestas („puterea părintească” asupra copiilor) şi domnica potestas („puterea stăpânului” asupra sclavilor). Pater familias era singur „de sine stătător”, „independent” (sui iuris) în cadrul familiei, cu condiţia ca el să nu mai aibe un alt ascendent direct pe linie bărbătească. În schimb, soţia şi copiii aflaţi sub autoritatea lui pater familias erau „dependenţi” (alieni iuris), iar sclavii erau consideraţi simple „lucruri” (res) aflate în proprietatea capului familiei. Pater familias deţinea „dreptul de viaţă şi de moarte” (ius vitae necisque) asupra membrilor familiei[2]. Însă, până spre sfârşitul secolului I î.Hr., autoritatea absolută a lui pater familias asupra soţiei şi copiilor săi s-a diminuat treptat.

Epoca lui Octavianus Augustus a adus o schimbare fundamentală în ceea ce priveşte statutul şi drepturile membrilor familiei romane. Printre măsurile luate de către împărat – care vizau restaurarea vechilor tradiţii şi valori romane, precum şi revigorarea moravurilor – cele referitoare la căsătorie şi familie deţin o pondere însemnată. În anul 18 î.Hr., Octavianus a promulgat lex Iulia de maritandis ordinibus, care stipula obligaţia senatorilor şi cavalerilor să se căsătorească şi să aibă copii. Totodată, această lege interzicea senatorilor şi descendenţilor lor pe linie masculină să se căsătorească cu liberte ori cu femei de „moravuri uşoare” sau cu profesiuni ruşinoase[3]. În 18 sau 17 î.Hr. a fost emisă o lege împotriva infidelităţii conjugale (lex Iulia de adulteriis coercendis); mai concret, această lege pedepsea adulterul (adulterium), definit ca relaţia dintre o femeie căsătorită şi un alt bărbat decât soţul ei. Ea stipula obligaţia soţului să-şi denunţe soţia infidelă şi prevedea totodată ca aceasta din urmă să fioe exilată pe o insulă. Legea care pedepsea adulterul preconiza şi o serie de sancţiuni patrimoniale la adresa soţiei adultere[4]. În sfârşit, legea emisă de către împăratul Octavianus în anul 9 d.Hr. (lex Papia Poppaea) a completat şi a desăvârşit legislaţia referitoare la statutul familiei. Această lege încuraja procreaţia. Ea acorda numeroase avantaje familiilor care aveau cel puţin trei copii prin promovarea „dreptului celor trei copii” (ius tris liberorum). Printre altele, legea Papia Poppaea prevedea pierderea dreptului de moştenire a averii pentru celibatari şi pentru familiile fără copii; în această categorie erau incluşi atât cei care au divorţat, cât şi văduvele[5]. Legislaţia augustană avea drept scop relansarea natalităţii.

Căsătoria legitimă (matrimonium iustum) se întemeia pe consimţământul soţilor[6]; totuşi, era nevoie ca acest consimţământ să primească o garanţie din partea părinţilor, tutorilor sau rudelor viitorilor soţi, încă din momentul încheierii logodnei (sponsalia)[7]. Până către sfârşitul Republicii, la Roma au coexistat două forme de căsătorie cu efecte juridice destul de diferite, mai ales în ceea ce priveşte viaţa soţiei: căsătoria cum manu şi căsătoria sine manu. Începând de prin secolul I î.Hr. s-a generalizat căsătoria sine manu, care a dăinuit de-a lungul întregii epoci imperiale. Spre deosebire de căsătoria cum manu – care presupunea integrarea deplină a femeii în familia soţului ei şi, în consecinţă, supunerea acesteia puterii bărbatului[8] – căsătoria sine manu implica rămânerea femeii, şi după căsătorie, cel puţin teoretic, ca membru al familiei tatălui ei; mai precis, în acest caz, soţia trăia împreună cu soţul ei, însă rămânea sub autoritatea tatălui ei sau a bunicului din partea tatălui (patria potestas)[9]. Aşadar, în locul unei căsătorii formale – precum era căsătoria cum manu, întemeiată pe principiul conventio in manum – apare o nouă formă de unire matrimonială, bazată pe voinţa reciprocă a două fiinţe care doresc să trăiască împreună ca soţ şi soţie (affectio maritalis)[10].

Căsătoria se desfăcea în două moduri: prin consimţământul reciproc al soţilor (divortium ex communi consensu sau de bona gratia), în acest caz fiind vorba de divorţ (divortium sau discidium) sau prin voinţa unuia dintre soţi; acest din urmă mod de desfacere a căsătoriei erea numit în dreptul roman repudium[11]. Începând din timpul domniei lui Antininus Pius (138-151), divorţul nu mai era îngrădit de nici o prevedere legislativă. De îndată ce iubirea conjugală (affectio maritalis) nu mai exista, căsătoria se putea desface printr-o decizie comună de divorţ a soţilor, fără a fi nevoie de nici o altă formalitate. Soţii aveau fiecare posibilitatea de a-şi repudia partenerul de viaţă, chiar şi fără vreun motiv întemeiat. Însă, în acest caz, ei trebuiau să-şi asume inconvenientele materiale ce decurgeau din desfacerea căsătoriei; soţul era obligat să-i restituie fostei sale soţii întreaga zestre; însă el avea dreptul să-şi reţină din zestrea fostei soţii doar sumele necesare pentru întreţinerea copiilor lăsaţi în grija lui (propter liberos) sau o sumă de bani cu titlul de indemnizaţie pentru pagubele pricinuite de către soţie prin risipă (propter impensas) ori printr-o purtare necuvincioasă (propter mores)[12].La Roma, doar soţia era obligată să păstreze fidelitatea conjugală. Statul îl obliga pe soţ să-şi repudieze soţia adulteră, sub pedeapsa unor sancţiuni cum ar fi: confiscarea bunurilor, exilul sau supunerea la oprobiul public[13].

Această prezentare succintă a principilor după care era organizată familia romană şi a statutului membrilor ei, în ultimele două secole ale Republicii şi la începutul Principatului, reprezintă punctul de plecare al studiului nostru, care îşi propune să abordeze legislaţia referitoare la familie, elaborată de către împăratul Constantin cel Mare. Mai concret, cercetarea noastră are în vedere trei obiective: să evidenţieze schimbările pe care legislaţia constantiniană le-a adus statutului familiei romane în raport cu perioada precedentă (secolele I-III d.Hr.), în egală măsură, să determine amploarea şi natura schimbărilor survenite în statutul familiei în raport cu elementele de continuitate şi, nu în ultimul rând, să sublinieze rolul pe care l-a jucat încreştinarea Imperiului (al statului şi a societăţii) în modificarea statutului familiei şi a relaţiilor dintre membrii acesteia în prima jumătate a secolului al IV-lea. În strânsă legătură cu acest din urmă obiectiv, ne propunem să examinăm influenţa principiilor de etică şi morală creştină asupra legislaţiei familiale a lui Constantin I, în condiţiile în care creştinismul şi-a pus o amprentă decisivă asupra întregii legislaţii constantiniene.

Reformarea moravurilor şi consolidarea căsătoriei au constituit două dintre obiectivele proiectului de reconstrucţie morală iniţiat de către împăratul Constantin cel Mare. În acest sens, în anul 321, panegiristul Nazarius afirma: „Legi noi au fost instituite pentru îndreptarea moravurilor şi reprimarea viciilor... Onoarea se află la adăpost, iar căsătoriile sunt protejate”[14]. Legislaţia constantininană care vizează familia cuprinde dispoziţii referitoare la celibat, căsătorie, concubinaj, pedepsirea adulterului, statutul juridic şi drepturile copiilor şi ale minorilor[15]. Legile care prozejează căsătoria şi familia suferă influenţa noului spirit creştin.

1. Dispoziţii legislative referitoare la celibat

Legile lui Augustus au rămas în vigoare, cu o serie de completări, până în timpul domniei lui Constantin cel Mare, care a adus o serie de modificări importante legislaţiei augustane. În primul rând, printr-o lege emisă în 31 ianuarie 320, Constantin a anulat sancţiunile împotriva celibatarilor şi a familiilor fără copii, impuse de către Octavianus Augustus, acordându-le celibatarilor şi celor care nu aveau copii dreptul de succesiune asupra bunurilor, conform dispoziţiilor testamentare[16]. Această dispoziţie este, foarte probabil, de inspiraţie creştină, în condiţiile în care şi Biserica încuraja celibatul. Suprimarea de către împăratul Constantin I a restricţiilor cu privire la succesiune şi moştenire, impuse celibatarilor şi familiilor fără copii este menţionată şi de către istoricul Eusebiu de Cezareea; el afirmă că celibatul şi fecioria sunt practicate de cei care se consacră slujirii lui Dumnezeu şi credinţei; de aceea, sancţiunile împotriva celibatarilor, a văduvelor şi a persoanelor necăsătorite nu se justifică[17]. De asemenea, în lucrarea sa Istoria bisericească tripartită, Casiodor scrie că împăratul Constantin, sub influenţa creştinismului, a acordat celibatarilor dreptul de a primi moşteniri din partea părinţilor şi a rudelor apropiate: „Şi [Constantin] a propus o lege pentru întregul popor, care prevedea ca cei care nu aveau soţii şi copii să se bucure de privilegii egale cu aceia care aveau soţii şi copii. Dar a dat o lege prin care să aibă chiar mai mult aceia care trăiau în castitate şi abstinenţă, dându-le – bărbaţilor şi femeilor, chiar minori fiind – libertatea să facă testament împotriva legii comune. Căci a socotit că gândesc bine toţi aceia care caută să-l înduplece pe Dumnezeu şi să se ocupe de filosofia aducătoare de adevăr”[18].

Ideile cu privire la celibat şi feciorie, considerate ca o alternativă la căsătorie şi la viaţa de familie, s-au răspândit în sânul comunităţilor creştine din Orient[19]. În acest sens, acelaşi Eusebiu de Cezareea scria în introducerea cunoscutei sale lucrări Demonstratio Evangelica: „Astfel a dat Domnul două căi de viaţă Bisericii Sale. Prima se află deasupra naturii şi deasupra felului obişnuit de trai al omului; respinge şi căsătoria şi naşterea de copii şi proprietatea şi avuţia. Aidoma unor fiinţe celeste, aceştia privesc de sus viaţa oamenilor, achitându-se de datoria preoţească faţă de Dumnezeu cel Atotputernic în numele întregii noastre rase... Iar calea mai umilă, mai umană le insuflă oamenilor să se căsătorească unii cu alţii în ceremonii nupţiale curate şi să facă copii, să îşi asume datoria guvernării […]; le permite să îşi dedice mintea agriculturii, comerţului şi altor interese mai seculare, cât şi religiei”[20]. Creştinii au dreptul să aleagă între o viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu – care presupune renunţarea la căsătorie, la viaţa de familie şi practicarea castităţii – şi viaţa de familie, ceea ce implică opţiunea pentru căsătorie. Aşadar, anularea interdicţiei celibatului promulgată de Octavianus Augustus evidenţiază intenţia lui Constantin „de a se acorda credincioşilor creşltini posibilitatea de a practica abstinenţa” şi nu de a diminua natalitatea[21]. Totodată, prin abrogarea sancţiunilor împăotriva celibatului, Constantin sprijinea eforturile depuse de Biserică pentru a impune clericilor abstinenţa[22]. Renunţarea completă la căsătorie şi la viaţa de familie devenise cea mai aclamată trăsătură a vieţii creştine[23].

2. Dispoziţii legislative pentru consolidarea căsătoriei

Constantin cel Mare a promulgat o serie de legi cu scopul de a proteja căsătoria şi a asigura integritatea familiei. Legislaţia constantiniană încurajează căsătoria legitimă (matrimonium iustum) între oameni liberi din punct de vedere juridic. Preocuparea lui Conmstantin de a proteja libertatea cetăţenilor rezultă din legile promulgate de către împărat încă de la începutul domniei. Una dintre măsurile concrete ale împăratului în materie de legislaţie familială care a contribuit la încurajarea căsătoriei legitmie şi implicit la protejarea libertăţii cetăţenilor o constituie interzicerea căsătoriilor mixte între oameni liberi şi sclavi. Prin această măsură, Constantin doreşte să menţină căsătoriile între persoane libere şi onorabile. Legea stipulează că o femeie care se căsătoreşte cu un sclav îşi pierde în mod inevitabil libertatea. Încă din 314, legislaţia constantiniană le interzicea femeilor libere să se căsătorească cu un sclav, fie al lor, fie al altuia; în acest din urmă caz, ele sufereau o pedeapsă mai aspră, fiind condamnate la biciuire şi la arderea pe rug[24]. O lege promulgată în 326 ameninţa cu pedeapsa capitală şi cu biciuirea o femeie liberă care avea o relaţie extraconjugală cu un sclav; conform legii, sclavul în cauză era ars pe rug[25].

O lege emisă în 319 stabileşte pedepse aspre pentru cei care luau în căsătorie o sclavă. În aceeaşi lege se precizează că, copiii rezultaţi din căsătoria bărbaţilor liberi cu sclave vor fi sclavi. Legea stipulează pedepse aspre pentru oamenii liberi care se căsătoresc cu sclave. Un bărbat  liber care fura o sclavă de la un alt stăpân pentru a se căsători cu ea era aspru condamnat; dacă era decurion, bărbatul urma să fie exilat pe o insulă, iar bunurile sale erau atribuite cetăţii, în afară de cazul în care el ar fi avut moştenitori legali. Totodată, legea prevedea sancţionarea tuturor care ştiau de fapta bărbatului şi nu l-au denunţat; aceştia erau obligaţi să presteze muncă silnică în mină şi le erau confiscate bunurile; la rândul ei, femeia sclavă era condamnată la muncă silnică în mină[26].

Printr-o lege promulgată in 21 iulie 336, Constantin a interzis căsătoria între senatori (copiii senatorilor şi nepoţii lor) şi liberte, sclave, actori, actriţe şi fiicele actorilor. Totodată, aceeaşi lege interzicea căsătoria între cetăţenii romani născuţi liberi (ingenui) şi oamenii consideraţi „de moravuri uşoare”, precum prostituatele, cei care practicau proxenetismul, actorii, actriţele şi gladiatorii. Aceste căsătorii erau interzise prin lege şi considerate nule (matrimonia iniusta). Copiii rezultaţi din din aceste căsătorii sunt declaraţi nelegitimi, fiind lipsiţi de drepturi succesorale[27].

Legislaţia constantiniană cuprinde o serie de dispoziţii care privesc logodna. O lege emisă în 332 protejează logodna şi caută să împiedice desfacerea ei; în textul legii se stipulează că, în cazul ruperii logodnei, logodnica poate să-şi păstreze darul pe care l-a primit prin contract[28]. În această lege se resimte influenţa principiilor creştine, în condiţiile în care Biserica găsea în forţa logodnei un mijloc de a întârzia vârsta celebrării căsătoriei[29]. Printr-o lege emisă în 332, împăratul Constantin acordă bărbaţilor care au încheiat o logodnă un răgaz de doi ani pentru a celebra căsătoria cu logodnica lor; dacă căsătoria nu s-a celebrat în termen de doi ani de la încheierea logodnei, logodnica putea să se căsătorească cu un alt bărbat[30].

2.1. Condamnarea adulterului

Cea mai importantă dintre legile constantiniene care protejau căsătoria este cea care condamna adulterul, considerat a fi o crimă (adulterii crimen inter publica referatur)[31]. Legislaţia împotriva adulterului promulgată de Constantin  privea toate mediile sociale cu condiţia ca căsătoria să fie validă între două persoane onorabile. Deoarece, în viziunea lui Cnstantin, căsătorie era sfântă, pedepsele acordate pentru adulter erau foarte dure. Printr-o lege promulgată în 336, Constantin stabileşte că doar soţul sau rudele apropiate de parte bărbătească ale soţiei (verii, cumnaţii şi fraţii) au dreptul să o denunţe pe soţia adulteră. În schimb, legea le interzice persoanelor străine să acuze de adulter o femeie. Prin această ultimă prevedere se urmăreşte limitarea abuzurilor, mai precis a eventualelor calomnii  la adresa familiei. Deopotrivă, legea precizează că acuzaţia de adulter la adresa soţiei putea fi retrasă, dacă se adeverea în timpul procesului că învinuirea de adulter nu poate fi dovedită[32]. Legea emisă în 326 acordă soţului un rol esenţial ca acuzator. Deoarece ea nu ne furnizează motive concrete pentru acuzarea soţiei adultere – ca de exemplu surprinderea acesteia şi a amantului ei în flagrant, este evident că doar bănuiala bărbatului că soţia sa ar avea o relaţie extraconjugală era suficientă pentru a o acuza pe aceasta de adulter. Spre deosebire de legea lui Augustus referitoare la pedepsirea adulterului, în care se precizează că soţul şi tatăl femeii adultere puteau să o denunţe pe aceasta într-un interval de şaizeci de zile[33], în legea promulgată de Constantin nu se fixează un interval de timp în care soţia adulteră putea fi denunţată şi acuzată. Totodată, legea prevede că femeia adulteră şi amantul său sunt condamnaţi la moarte[34]. Printr-o lege promulgată în 29 august 339, împăratul Constantin va înăspri pedeapsa pentru adulter, asimilându-l cu paricidul. Legea decide că adulterii trebuie să fie puşi într-un sac de piele împreună cu un câine, o maimuţă, un cocoş şi o viperă şi aruncaţi în mare[35].

Într-o altă lege referitoare la adulter, emisă în 326, se preciza că servitoarele din taverne nu pot fi acuzate de adulter, deoarece, datorită condiţiei lor social umile, ele nu se încadrează în prevederile legii; aceste femei care, prin meseria lor, se expuneau unei clientele formate exclusiv din bărbaţi, chiar dacă nu erau nici prostituate, nici sclave, nu erau în general susceptibile de învinuiri de adulter. În schimb, legea prevede că proprietara tavernei poate fi acuzată de adulter, dacă exista vreo suspiciune că ea ar fi vinovată, având în vedere că prin profesia ei este mai bine protejată decât servitoarele din tavernă: „Dacă o femeie comite un act de adulter, trebuie făcută o anchetă ca să se vadă dacă nu cumva deţine o tavernă sau dacă e servitoare, şi dacă, în consecinţă, exercitându-şi meseria umilă de a servi, nu servea frecvent şi vinurile nestăpânirii de sine (n. tr. vinurile exceselor). Chiar dacă este proprietara unei taverne, nu va fi scutită de obligaţiile legii. Dacă ea serveşte pe cei ce beau, luând în considerare starea socială de jos a femeii chemate în justiţie,  acuzaţia contra ei nu va fi reţinută, iar bărbaţii acuzaţi vor fi puşi în libertate, deoarece castitatea nu se cere decât femeilor supuse obligaţiilor legii, dar cele care au o condiţie socială de jos sunt considerate nedemne faţă de legi şi deci sunt puse la adăpost faţă de severitatea judiciară”[36].

Săvârşirea adulterului de către soţie constituie unul dintre cele trei motive de repudiere (repudium) ale acesteia, reţinute de legea emisă în 331. Cu excepţia adulterului, legea prevedea că soţul mai putea să-şi repudieze soţia în cazul în care ea practica vrăjitoria sau proxenetismul: „În cazul în care un soţ va trimite o cerere de divorţ, se va face o anchetă referitoare la următoarele trei capete de acuzare: dacă vrea să divorţeze pentru că soţia este adulteră, vrăjitoare sau codoaşă”[37]. Totodată, legea permitea femeii să divorţeze de soţul ei, dacă acesta din urmă se făcea vinovat de crimă, otrăvire sau profanare de morminte: „Dar când o femeie trimite o cerere de divorţ, vor fi  luate în considerare doar următoarele capete criminale de acuzare: dacă poate dovedi că soţul ei este un ucigaş, un vrăjitor sau un profanator de morminte”[38]. În schimb, soţiilor li se refuza în mod explicit dreptul de a-şi repudia soţii pe motive de imoralitate[39].

Deopotrivă, legea conţinea o serie de dispoziţii referitoare la împărţirea averii între cei doi soţi, în cazul desfacerii căsătoriei prin formularea unei cereri unilaterale de divorţ (repudium) de către soţ sau de către soţie. Conform legii, dacă soţia invoca alte motive de divorţ decât cele considerate legale – şi anume că soţul este ucigaş, vrăjitor sau profanator de morminte – ea este pasibilă să piardă toată zestrea şi să fie trimisă în exil pe o insulă[40]. De asemenea, legea prevede că bărbatul nu putea să divorţeze de soţie şi nici să dobândească bunurile sale, mai înainte ca vinovăţia ei să fie stabilită printr-o anchetă. Dacă soţul invocă alte motive de divorţ, în afară de cele trei considerate legale – şi anume că soţia se făcea vinovată de adulter, vrăjitorie sau proxenetism – el va trebui să-i restituie soţiei toată zestrea şi va pierde dreptul de a se recăsători. În cazul în care soţul se recăsătoreşte, legea stipulează că fosta sa soţie poate intra în posesia zestrei celei de-a doua soţii[41].

Se cuvine să remarcăm că dacă până la Constantin cel Mare, bărbatul putea să-şi repudieze soţia care avorta fără consimţământul său[42], avortul nu constituia un motiv de repudiere a soţiei în legislaţia constantiniană. Avortul nu va redeveni un motiv de repudiere a femeii decât între 533 şi 542, prin prevederile legislative ale codului lui Iustinian[43].

2.2. Reprimarea concubinajului

O altă măsură pe care a luat-o împăratul Constantin cel Mare pentru protejarea familiei şi căsătoriei o constituie interzicerea concubinajului. Printr-o lege promulgată în 326, împăratul a decissă interzică concubinajul concomitent cu căsătoria. Constantin a stabilit ca bărbaţii care trăiesc în concubinaj şi sunt necăsătoriţi să ia în căsătorie pe concubina lor cu condiţia ca aceasta să fie femeie liberă şi onorabilă (ingenua honestae vitae)[44]. O altă lege permitea legitimarea copiilor rezultaţi dintr-o relaţie de concubinaj, însă abia după încheierea căsătoriei dintre concubini. Aceştia erau consideraţi copii naturali, spre deosebire de copiii rezultaţi din relaţiile cu femei neonorabile, aşa-numiţii spurii (copii nelegitmi sau bastarzi), care sunt excluşi de la orice tip de succesiune; ei nu au dreptul să primească daruri sau dispoziţii testamentare[45].

În schimb, Constantin s-a opus donaţiilor făcute concubinelor şi copiilor lor. Printr-o lege emisă în 336, împăratul i-a degradat pe senatorii care aveau copii cu concubine şi a revocat donaţiile făcute concubinelor sau copiilor acestora[46]. Aşadar, Constantin a încurajat căsătoria legitimă, descurajând practicarea concubinajului.

„Legile constantiniene care reglementau căsătoria se aplicau doar căsătoriei civile încheiate în faţa unui magistrat sau a martorilor. Procedura încheierii căsătoriei era comună atât pentru creştini, cât şi pentru necreştini. Biserica nu avea nici o competenţă în privinţa aspectului legal al contractului de căsătorie, iar legislaţia statului nu accepta concepţia creştină cu privire la căsătorie. Totuşi, Biserica putea să aplice membrilor săi propriile sale principii şi propria sa disciplină penitenţială. Aceste principii implicau o viziune mistică şi eshatologică a căsătoriei, care era văzută ca reflectarea unirii dintre Hristos şi Biserică. Potrivit canoanelor Sfântului Vasile cel Mare, pentru creştini, norma era căsătoria unică[47]; recăsătorirea era permisă în caz de văduvie sau de divorţ, însă doar după o perioadă de pocăinţă. Biserica nu a eliminat posibilitatea divorţului, care era acceptat doar în caz de adulter[48]. Aceste diferenţe între legile imperiale şi exigenţele Bisericii tindeau să fie diminuate în practică, pe măsură ce Biserica se adapta la legislaţia de stat, cel puţin prin apropierea sa de facto de căsătoria laicilor”[49].

3. Dispoziţii legislative privind statutul juridic şi drepturile copiilor

Constantin cel Mare s-a interesat de condiţia copilului, precum o atestă numeroasele legi promulgate de către împărat, care vizau să protejeze libertatea şi drepturile copiilor. Abandonul şi vânzarea noilor născuţi constituiau unele dintre cele mai grave plăgi cu care s-a confruntat lumea romană. În virtutea autorităţii sale absolute asupra copiilor, doar pater familias putea să-l recunoască pe noul născut. Deopotrivă, legea îi dădea dreptul tatălui să-şi expună pruncul, abandonându-l în afara locuinţei, ceea ce însemna condamnarea sa la moarte sau în cel mai bun caz la sclavie. Dreptul lui pater familias de a-şi expune copiii nou născuţi a fost abolit definitiv în anul 374, sub influenţa moralei creştine[50]. Scriitorii creştini din secolele II-III sunt unanimi în a condamna abandonarea copiilor nou născuţi. Biserica consideră că expunerea copiilor echivalează cu pruncuciderea[51].

Împăratul Constantin s-a preocupat de situaţia copiilor vânduţi sau abandonaţi de către părinţi. Spre deosebire de Diocleţian, care a condamnat cu asprime vânzarea copiilor de către părinţi, Constantin a renunţat să lupte împotriva acestei plăgi a societăţii romane. Printr-o serie de legi emise în 313 şi în 319 sau 320, el a permis vânzarea copiilor, însă doar la naştere. În acelaşi timp, împăratul a îngăduit părinţilor care doreau să-şi redobândească copilul vândut să aibă posibilitatea să-l răscumpere[52]. În textul unei legi emise în 315, se menţionează că un copil nu putea să-şi piardă statutul de om liber, în cazul în care a fost vândut ilegal unei alte persoane. O lege emisă în 316 stipulează sancţiuni aspre pentru răpirea copiilor. Dacă autorul răpirii era sclav sau libert, el trebuia să înfrunte fiarele sălbatice în arenă, iar dacă era om liber, el era obligat să lupte cu gladiatorii[53]. O lege din 320 prevede o pedeapsă foarte aspră pentru răpire. Cel care răpea o fată tânără urma să fie executat împrteună cu aceasta; servitoarei considerată responsabilă de răpirea fetei trebuia să i se toarne plumb topit pe gât[54].

Începând cu domnia lui Constantin cel Mare, statul roman a început să integreze în legislaţie nele principii de etică familială creştină. Astfel, un ajutor era acordat părinţilor incapabili să-şi crească copiii şi tentaţi să-i abandoneze. În textul unei legi emise în 13 mai 315, se specifica că abandonarea noilor născuţi este un infanticid; ea trebuie să fie evitată dacă se face din motive de sărăcie. Constantin decide ca fiscul imperial şi vistieria personală a împăratului să acorde sprijin financiar părinţilor lipsiţi de resurse. Împăratul a aplicat această lege în Italia[55]. Printr-o lege promulgată la 6 iulie 322 şi aplicată în Africa, Constantin lşe-a interzis săracilor să-şi vândă copiii din cauza lipsei de hrană. Totodată, împăratul a decis ca autorităţile publice să le acorde părinţilor sprijin financiar[56]. În 329, Constantin a emis o lege foarte contradictorie. Cu toate că împăratul a constatat că abandonarea copiilor datorită sărăciei constituie o realitate crudă şi ea nu poate fi evitată, totuşi, el le-a permis părinţilor, care şi-au vândut copiii din cauza situaţiei lor paupere sau pentru satisfacerea altor nevoi materiale, să-şi răscumpere progeniturile[57]. O nouă lege emisă în 331 exclude orice posibilitate de răscumpărare de către părinţi sau de către vechiul stăpân a copiilor vânduţi. Legea îi încurajează pe cei care îi adoptă pe copiii vânduţi, astfel încât părinţii sau fostul stăpân ai acesora nu mai au posibilitatea să-i răscumpere. În schimb, noile dispoziţii ale legii acordă noului stăpân dreptul de a-i considera pe aceşti copii ca pe nişte sclavi, în ciuda dispoziţiilor legislative anterioare[58].

O serie de legi promulgate de către împăratul Constantin vizau protejarea dreptului copiilor de moştenire a averii. Astfel, o lege promulgată în 321 îi dădea posibilitatea copilului dezmoştenit fără nici un motiv să atace testamentul părinţilor săi[59]. O altă lege prevedea că minorii nu puteau fi acuzaţi în procese înainte de vârsta majoratului. De asemenea, li se interzicea tuturor să-i abuzeze pe minori; abuzurile la adresa minorilor erau sancţionate cu confiscarea averii sau cu exilul[60].

În egală măsură, legislaţia constantiniană apără drepturile părinţilor, prin raportarea la cele mai vechi tradiţii. Paricidul este pedepsit printr-o lege emisă în 318, potrivit practicilor legii vechi: cel care îşi ucide părintele este închis într-un sac plin cu şerpi şi este aruncat în mare[61].

Concluzii

Legile promulgate de către Constantin cel Mare, care vizează familia şi reglementează relaţiile dintre membrii acesteia, reprezintă un sfert din ansamblul legislaţiei imperiale (în jur de 80 de legi dintr-un total de 330)[62]. Acest fapt demonstrează dorinţa lui Constantin de a iniţia un vast proiect de reconstrucţie morală a societăţii romane, care avea ca principale obiective consolidarea căsătoriei şi asigurarea protecţiei şi integrităţii familiei. Totuşi, în ciuda numărului mare de legi care privesc familia, nu se poate vorbi de promovarea unei politici coerente în acest sens. Măsurile legislative care privesc familia sunt disparate, uneori contradictorii şi de conjunctură. Cronologia legilor constantiniene evidenţiază caracterul conjunctural al dispoziţiilor legislative.

Nu poate fi contestat faptul că creştinismul şi-a pus amprenta în mod explicit pe legislaţia care protejează căsătoria şi familia. De altfel, anumite legi îi sunt consacrate creştinului Ablabius, care a îndeplinit funcţia de prefect al pretoriului din 329 până în 337[63]

Legislaţia constantiniană a încurajat căsătoria legitimă între oameni liberi din punct de vedere juridic.Constantin a interzis căsătoriile mixte între oameni liberi şi sclavi, protejând astfel libertatea cetăţenilor şi onorabilitatea căsătoriei. Preocuparea lui Constantin de a proteja libertatea cetăţenilor prin încurajarea căsătoriilor între oameni liberi constituie un element de continuitate, care se perpetuează din perioada precedentă. La rândul ei, civilizaţia romană acordă o importanţă deosebită statutului de libertate şi condiţiei de om liber prin naştere (ingenuus).

Sub influenţa moralei creştine, care învăţa că celibatul şi fecioria sunt superioare căsătoriei, Constantin a abrogat legile lui Augustus cu privire la căsătorie. Legile anterioare, care aveau drept scop să relanseze natalitatea, sancţionau celibatarii şi familiile fără copii, înterzicându-le să primească moşteniri.

Prin raport cu epoca imperială precedentă (secolele I-III), statutul membrilor familiei romane a suferit schimbări sesizabile. În linii mari, legislaţia constantiniană a urmărit să impună rigoarea, ordinea şi cumpătarea în relaţiile familiale. În primul rând, dispoziţiile legislative ale împăratului Constantin au contribuit la o scădere progresivă a autorităţii lui pater familias asupra soţiei şi copiilor. În 374, împăratul Valentinian îi interzice lui pater familias să-şi expună copiii.

În paralel, se constată o uşoară ameliorare a statutului femeii în cadrul familiei. Ăn ciuda faptului că, în continuare, femeia deţine o poziţie inferioară faţă de soţul ei în cadrul familiei, este evident că, în ansamblu, ea beneficiază de un statut şi o imagine mai favorabilă din parttea legislaţiei lui Constantin decât din partea celei a lui Octavian Augustus. Legile constantiniene relevă faptul că, la fel ca în epoca lui Augustus, femeia trebuie să se spună unor exigenţe morale mai riguroase decât cele impuse bărbatului; acest fapt atrage după sine atât preocuparea de a asigura protecţie femeilor (de exemplu, împotriva răpirii), cât şi formularea unor sancţiuni mai aspre împotriva adulterului, a cărui definiţie nu există decât în raport cu femeia căsătorită, însă nu priveşte bărbatul căsătorit care are o relaţie cu o celibatară. Legislaţia romană din epoca lui Augustus le permitea bărbaţilor să divorţeze de soţiile lor în cazul în care acestea comiteau un adulter; în schimb, legea le interzicea femeilor să divorţeze de soţii lor pentru un motiv similar. Obligaţia de fidelitate conjugală era valabilă la Roma doar pentru femei[64]. Spre deosebire de legislaţia augustană, care lăsa reprimarea adulterului comis de o femeie la discreţia soţului sau a tatăului acelei femei, legislaţia constantiniană a contribuit vizibil la modificarea statutului femeii, mai precis la o egalizare a bărbaţilor şi femeilor, în sensul că acestea din urmă au primit dreptul să-şi repudieze soţii, ceea ce era de neconceput în legislaţia romană republicană şi imperială. Cu toate acestea, săvârşirea adulterului de către soţie constituie unul dintre cele trei motive de repudiere ale acesteia, reţinute de către legea emisă în 331. Sub influenţa ideilor creştine, Constantin a modificat legea care sancţiona adulterul, în sensul înăspririi pedepselor acordate adulterilor.

Sub influenţa moralei creştine, împăratul Constantin a interzis oamenilor căsătoriţi să practice în paralel concubinajul. Prevederile referitoare la concubinaj stabilite de legislaţia constantiniană erau cu totul noi, deoarece, până în acel moment, acordurile între soţi permiteau menţinerea căsătoriei, îngăduindu-i în acelaşi timp soţului să aibă o relaţie paralelă cu o concubină, în general o libertă[65].

Legislaţia constantiniană a modificat statutul copiilor, care beneficiau de protecţie în sânul familiei. De asemenea, statul acorda ajutoare financiare familiilor sărace, incapabile să-şi crească copiii şi tentate să-i vândă sau să-i abandoneze. Prin astfel de dispoziţii legislative de certă influenţă creştină, Constantin a încercat să descurajeze abandonul şi vânzarea copiilor, două dintre cele mai grave plăgi ale lumii romane.

Biserica susţine indisolubilitatea căsătoriei. Ea dezaprobă divorţul şi, dacă acesta este inevitabil, interzice cel puţin recăsătoria. Statul acordă Bisericii o anumită satisfacţie, fixând condiţiile de divorţ şi dezavuând cea de-a doua căsătorie. În domeniul moralei, Biserica se află în opoziţie cu statul. Ea fixează exigenţe morale egale atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, în timp ce dreptul imperial şi practicile sociale continuă să se arate mai indulgente faţă de imoralitatea bărbaţilor.

Dacă statutul familiei a cunoscut o anumită evoluţie datorită legilor promulgate de către împăratul Constantin cel Mare, ea nu se datorează exclusiv influenţei creştine. Şi alţi factori au influenţat legislaţia constantiniană, cum ar fi de exemplu principiile de etică ale stoicismului, care, integrate în formele foarte sincretice ale neoplatonismului, care era filosofia dominantă a epocii, tindeau să insufle cumpătare şi autodisciplină.

Într-un cuvânt, dispoziţiile legislative emise de către Constantin cel Mare arată intenţia sa de a remodela legislaţia familiei şi, prin aceasta, de a iniţia un vast proiect de reconstrucţie morală a societăţii romane, a cărei celulă de bază rămâne familia.