Tarabostele de la Cetăţeni

Caracterul războinic al geto-dacilor răzbate vizibil din textele antice, iar descoperirile
arheologice, care au relevat fortificaţii, morminte şi armament, îl confirmă şi îi justifică
renumele dobândit. Dimensiunea fenomenului militar din spaţiul nord-dunărean determină
existenţa unor elite a căror preocupare principală a fost războiul şi care beneficiau de un
statut aparte în cadrul comunităţilor lor. Aceşti profesionişti ai armelor, aparţineau, din punct
de vedere social, vârfurilor scării sociale, ei înşişi fiind ierarhizaţi, demonstrând încă o dată
complexitatea sistemului social şi militar care îi conţinea.

Obiecte de prestigiu, armele, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului lor un
rol special, contribuind la afirmarea poziţiei sale, prin eficacitatea lor marţială şi prin faptul că
posesia lor necesita un efort economic considerabil. Ornamentarea armelor, în diferite moduri, ca
şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestor echipamente, precum şi
investirea lor cu anumite calităţi magice şi simboluri ale căror sensuri şi conotaţii pot fi, cel
mult, presupuse. Plecând de la aceste premise, se poate încerca creionarea imaginii războinicului, ca
membru marcant al comunităţii, exponent al autorităţii, cu îndatoriri preponderent sau
exclusiv militare. Lipsa informatiilor scrise, mai puţin supuse echivocului, sau ambiguitatea ori
caracterul lacunar al celor existente, ne lasă, în cele mai multe cazuri, fără detalii suficiente
ale acestor realităţi istorice. În ciuda acestei penurii, documentele arheologice suplinesc vidul
de cunoaştere, oferind o fereastră spre trecut, chiar dacă mult mai tehnică decât ar fi făcut-o
izvoarele scrise. Pentru a ilustra această stare este suficient să privim cazul unui astfel de războinic,
despre care nu ştim nimic la modul personal, dar care posedă o sumă de circumstanţe care îl
fac un caz interesant. Este vorba despre „tarabostele de la Cetăţeni”, etichetă generică, asupra
căreia voi reveni.

Personajul în cauză a trăit undeva între secolele II–I. î.Hr., deşi aşezarea a fost, mai mult ca sigur, ceva mai veche[1]. Perioada a fost deosebit de efervescentă, politic, militar şi economic, dominată vizibil de expansiunea în bazinul mediteraneean a puterii romane şi intrarea treptată a Peninsulei Balcanice sub autoritatea acesteia. Frământările nu au lăsat indiferentă lumea barbară din zona Dunării de Jos, neliniştind triburile geto-dacice, îngrijorate de apropierea unui duşman atât de puternic. Nelinişti concretizate prin amplificarea fenomenului militar în zonă şi materializate politic prin edificarea regalităţii dacice, ulterior. În acest tablou general poate fi aşezat şi războinicul-taraboste înmormântat aici. Calitatea de membru al elitei militare este dată de arsenalul specific, cea mai spectaculoasă piesă de armament fiind cămaşa de zale. Exceptând armura celtică de la Ciumeşti, care a aparţinut unui războinic ce a trăit în a doua jumătate a secolului III î.Hr., zalele de la Cetăţeni sunt cele mai timpurii piese de acest tip[2], din Dacia preromană. Fragmentele cuirasei au fost supuse unor arderi intense, iar pe cămaşă erau fixate, cu ajutorul unei plase de sârmă din fier, aplice ornamentale, aşa-zisele „lunule”, realizate din tablă de aur[3]. Inventarul aparţine unui mormânt complex, ce a beneficiat de o atenţie deosebită acordată amenajării funerare, inspirată din modele greceşti şi căruia îi mai aparţinea şi un umbo de fier, alte resturi de arme, podoabe de aur, argint şi bronz, monede, mărgele de sticlă, fragmente ceramice, oase calcinate[4]. Situaţia acestui mormânt nu pare să fie deloc limpede şi spuneam despre tarabostele de aici că este o denumire generică, deoarece în depozitele altor instituţii muzeale există alte fragmente de armuri de zale, ce par a proveni din acest sit. Astfel, şase fragmente se află la Bucureşti (din care patru figurează ca „donaţie Dinu Rosetti” la MNIR[5], iar două şi ornamentele de aur la MMN[6]), încă patru bucăţi sunt la Câmpulung Muscel[7], iar un alt fragment[8], net diferit de celelalte, se afla la Piteşti[9]. În aşteptarea unor analize metalografice care ar pune ordine în dezordinea cauzată de dispersia pieselor provenind din această zonă, putem accepta ipoteza că la Cetăţeni au fost înmormântaţi mai mulţi nobili războinici, succesiv[10], rămânând, deocamdată, ca problematica să fie tratată la fel de generic.

 A doua piesă de echipament este un umbo de fier, element metalic destinat să ranforseze scutul de lemn (posibil stratificat), acoperit probabil şi cu o piele groasă pentru o mai mare rezistenţă. Din păcate, nici această componentă nu a avut o soartă mai fericită, singurele indicii fiind simple semnalări, fără să existe desene sau imagini ale piesei[11]. Mai mult noroc a avut vârful de lance descoperit în acelaşi areal, care, deşi s-a pierdut ulterior, a fost desenat[12]. Acesta este inventarul marţial recuperat, uneori doar teoretic, din depunerile funerare asociate „tarabostelui de la Cetăţeni” şi arsenalul este departe de a fi complet, depuneri funerare similare completând un tablou din care nu lipsesc spadele, pumnalele curbe sau piesele de harnaşament, inventar relativ unitar la elitele militare în discuţie. Exceptând zalele, celelalte piese sunt comune în arsenalul oricărui razboinic, oricât de sărac ar fi fost. O lance, arc, săgeţi şi scut sunt un minim, fără de care noţiunea de luptător pare lipsită de sens. Armura însă modifică fundamental statutul decedatului, în primul rând prin valoarea ei economică, iar apoi prin gradul de protecţie oferit. Obiecte de prestigiu, armurile de zale, confereau posesorului o imagine aparte, contribuind la afirmarea poziţiei sale sociale şi militare, acestea fiind echipamente dificil de realizat, de procurat şi de întreţinut. Ornamentarea lor şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestora, precum şi învestirea lor cu anumite încărcături magico-religioase al căror sens şi importanţă trimit spre conexiunile dintre spiritualitate şi fenomenul militar nord-dunărean[13]. Complexitatea armurilor de zale reclamă o serie de circumstanţe şi un cumul de factori, din care nu lipsiţi de sens sunt cei economici, vârfurile aristocraţiei politico-militare fiind singurele care îşi puteau permite un arsenal de acest gen, iar posesia lui situa proprietarul la cel mai înalt nivel de dotare din perioadă[14]. Faptul că „tarabostele de la Cetăţeni” şi-a împodobit armura cu acele „lunule” de aur[15], este o dovadă în plus a puterii sale, subliniind, prin prezenţa lor, potenţa economică, statutul şi prestigiul social, dobândit prin calitatea de războinic de temut.

 O paralelă cu mai târziul mormânt princiar de la Cugir, plecată de la prezenţa metalelor preţioase în contextul funerar, deşi nu este lipsită de sens, se opreşte la atât. Dacă războinicul dac de peste munţi a beneficiat de o înmormântare cu adevărat fastuoasă, din care nu au lipsit armele bogate, bijuteriile, caii şi carul său, antecesorul său de la Cetăţeni a dus cu sine mult mai puţine. Diferenţa este semnificativă, dar ea este o rezultantă directă a locului şi momentului istoric diferit în care au trăit cei doi seniori războinici. Şi, desigur, deosebirea este subsumată sistemelor politice şi economice diferite, care i-au generat şi în limitele cărora şi-au tăit destinele. Chiar dacă situaţia tumulului de la Cugir nu este cu mult mai fericită, din punctul de vedere al tratării şi publicării integrale a descoperirilor, este evident că personajul depus în mormântul tumular a beneficiat de atenţia şi consideraţia comunităţii din care a făcut parte şi care i-a organizat funeraliile. Puterea economica a acestui individ, sau a comunităţii lui, era, fără îndoială, însemnată şi se baza pe resursele fertilei văi a Mureşului, pe infrastructura regalitatii dacice, cu care trebuie pus în rezonanţă. „Tarabostele de la Cetăţeni” nu avea în spate un regat, cel puţin nu unul de care să ştim noi. Cu siguranţă că în epocă vor fi existat destui basilei locali în zonă, de mai mică sau mai mare importanţă, iar stăpânul cetăţuii din defileu a fost unul dintre ei. Păstrând analogia cu mormântul de la Cugir, ne putem întreba care a fost sursa acestei bogăţii? Putea fi un mercenar norocos, întors acasă îmbogăţit, în urma serviciilor sale. Mormântul, cu o construcţie de vădită inspiraţie elenistică, e un bun, dar nu suficient, argument. Nu ar fi fost singurul care a luptat departe de casă, cu circa un secol mai devreme, căpetenia celtică de la Ciumeşti făcuse acelaşi lucru, chiar dacă se pare că nu avusese suficient noroc, cât să se întoarcă în viaţă la sălaţul sau. Armele sale arată, însă, limpede, că văzuse multe locuri depărtate, în decursul zbuciumatei sale vieţi. Chiar dacă geţii prinseseră şi ei gustul succeselor militare, luptând pentru bani sau efectuând doar raiduri de jaf în sud[16], nu ştim dacă acest taraboste fusese mercenar, dar nici că nu fusese implicat în evenimente militare dincolo de Dunăre[17]. Armele sale par de factură locală, spre deosebire de cămaşa de zale din tumulul II de la Popeşti, care are analogii în mediul celto-tracic sud-dunărean[18], lancea şi scutul sunt arme comune, singurul element care face trimitere neechivocă în mediul elenistic, fiind mormântul efectiv, dar care putea fi opera unor meşteri umblaţi prin lume sau chiar a unor constructori greci, aduşi special. Oricum ar fi, în ciuda originalităţii amenajării funerare în spaţiul geto-dac[19], mormântul rămâne o prea subţire legătură directă, a tarabostelui cu lumea mediteraneeană.

Cercetătorii care au adus în discuţie cazul „Cetăţeni” sunt majoritar de acord că poziţia geografică a sitului, ca punct obligat de trecere[20], a stat nu doar la baza bunăstării personale a căpeteniilor locale, ci chiar la dezvoltarea locuirii geto-dacice din zonă[21] (Fig. 1). Bogatul material arheologic pus în legătură nemijlocită cu activităţile comerciale, nu lasă loc de multe îndoieli. Sunt descoperite aici numeroase fragmente ceramice, dintre care cele de amfore sunt deosebit de importante, monede greco-macedonene, romane şi locale, elemente care contureaza destul de clar sursa averii căpeteniilor din cetatea care controla vadul comercial. Statutul de factorie, prin care treceau rafinatele mărfuri din sud, în special vinuri de calitate şi ulei de măsline, era condiţionat de schimbarea vectorului de transport. Navele greceşti, probabil bireme, urcau pe Dunăre şi apoi intrau pe gurile afluenţilor, atât cât le permitea pescajul, apoi marfa era transbordată, fie în luntri[22], fie în mijloace de transport terestre (Fig. 3). Este posibil ca din aceste puncte, mărfurile erau preluate de către comercianţi localnici[23], dar nimic nu ne împiedică să presupunem că negustorii greci ajungeau personal în îndepărtatul emporium de la Cetăţeni. Ceea ce pare sigur este că, în ambele cazuri, era absolut necesară protecţia unui senior local, suficient de puternic, care să gireze cu propriile gărzi siguranţa mărfurilor şi viaţa oamenilor. Ar fi prea mult poate să admitem că însuşi tarabostele negustorea, ştim prea puţine despre atribuţiile şi funcţiile nobilimii, dar dacă ne raportăm la moştenirea culturală a comunităţilor războinice de indo-europeni[24], căpetenia se limita la a gestiona fenomenul spre propriul profit, nu doar de la înălţimea funcţiei sale marţiale, ci şi din aceea a propriei dave.

 Am adus în discuţie fortificaţia[25, inerentă unei aşezări atât de prospere, pentru a evidenţia puterea militară, dar mai ales economică a tarabostelui. Cazuri similare sunt ceva mai rare, nobili războinici geto-daci asociaţi unei fortificaţii întâlnim la Cugir, Piatra Craivii, Tilişca şi mai apropiatele, geografic şi cronologic, Zimnicea, Radovanu, Popeşti[26] şi Albeşti27]. Din nou trebuie subliniată prosperă afacere datorată trecătorii, „proprietarul” acesteia fiind mult mai avut decât, spre exemplu, omonimii lui care stapâneau defileul Oltului[28], ale căror morminte sunt mult mai cazone. Avem, aşadar, cea mai probabilă sursă a puterii economice a „tarabostelui de la Cetăţeni” şi anume comerţul cu produse de lux, provenite majoritar din sudul greco-elenistic. Urmele acestui negoţ sunt vizibile şi numeroase, dar, ca orice tranzacţie, această activitate presupune o dualitate, presupune e un truism deja, o tranzacţie. Oare ce mărfuri se schimbau în târg, sub privirea şi cu încuviinţarea bogatului senior local? Ce promisiuni de câstiguri bune îi puteau face pe greci, sau pe alţii, să se aventureze atât de departe în nord, spre locuri în care îţi puteai pierde lesne avutul şi viata? Istoricii care au abordat problematica schimburilor comerciale dintre negustorii greci şi romani, pe de o parte, şi cei autohtoni, pe de alta, abordează destul de ambiguu contribuţia geto-dacilor la acest binom, mărfurile presupuse spre schimb fiind vite, piei, blanuri, lână, miere, grâne, ceară, lemn, sare, aur, argint, sclavi, cai de prăsilă29]. Exceptând exportul de sclavi, ce nu putea îmbogăţi sau susţine atâta vreme prosperitatea unui basileu local, fără să lase vreo menţiune sau urmă indubitabilă, sarea şi metalele preţioase ramân singurele mărfuri ce meritau, cu adevărat, riscurile unei călătorii atât de îndepărtate.

Exploatarea sării a avut câteva caracteristici importante, în primul rând uşurinţa extragerii, depozitele fiind, în zonă, la suprafaţă[30] şi apoi imensa piaţă de desfacere sudică, lipsită şi avidă de acest important mineral[31]. În ciuda acestor oportunităţi, e improbabil ca, în ciuda puterii sale, „tarabostele de la Cetăţeni” putea controla eficient aceasta sursă de venit, Ocnele Mari sau Telega fiind prea departe de reşedinţa sa, singur Slănicul putând fi în raza lui de acţiune. Desigur, această dispersie a puterii este o presupunere, căci nu ştim care era forţa entităţii politico-militare despre care vorbim şi nici care erau salinele exploatabile în perioadă, scenariul propus nu elimină resursele de sare de pe lista de venituri a tarabostelui geto-dac, dar nici nu limitează în vreun fel beneficiile din această direcţie. Dintre metalele preţioase, argintul lipseşte cu desăvârşire, atât din aria pe care o putem presupune generos că se afla sub controlul davei de la Cetăţeni, cât şi din zonele limitrofe  cu care putem admite un astfel de schimb. Raritatea acestui metal nobil în zonă arată clar că era o marfă adusă din alte părţi, nicidecum una exportată. La fel de posibil este ca metalul să fi fost obţinut din monedele greceşti topite şi apoi prelucrat în atelierele locale.

Mult mai nuanţat putem discuta despre o altă posibilă sursă de venit, ceva mai sigură, şi anume exploatarea aurului. Spre deosebire de argint, aurul se găsea în albia râului Dâmboviţa[32] sau în pietrişurile apropiate de la Gemenea (com. Gemenea-Brătuleşti, jud. Dâmboviţa), una din puţinele surse de aur accesibile direct (Fig. 4). Nimic nu ne împiedică să admitem că aceste locuri nu erau cunoscute şi exploatate şi în antichitate sau că aurul era exclusiv spălat din albiile râurilor[33]. „Lunulele” ce decorau armura războinicului sau rhytonul miniatural de aur, sunt elemente care permit ipoteza potrivit căreia dinaştii locali ar fi direcţionat spre negoţ o parte din metalul preţios extras. Privind retrospectiv variantele luate în calcul, apare ca evidentă sursa principală a prosperităţii, dominarea trecătorii şi vămuirea traficului prin aceasta, completată de controlul asupra unor saline şi a resurselor aurifere locale, la care am putea adăuga calitatea de războinic, ce ar fi putut să îi rotunjească veniturile. Distrugerea fortificaţiei şi pauperizarea, apoi părăsirea definitivă a aşezării, sunt reciproc determinate de către modificarile politice zonale. Mutarea centrului de putere geto-dacic în munţii Orăştiei, în directă relaţie cu prezenţa romană la Dunăre, a dus la modificarea rutelor comerciale şi implicit a reorientării resurselor ce altă dată susţineau economic comunitatea[34].

 Revenind la războinicul stăpân al locurilor, sau la linia lui dinastică, pentru a fi mai precişi, putem împărţi puterea deţinută şi afişată în două părţi, una destinată „lumii vii” şi aici se pot include atât rezidenţa fortificată[35], cât şi arsenalul personal, cele două ipostaze transmiţând peste timp o imagine estompată a realităţii efective. A doua parte a imaginii elitei este cea destinată „lumii de dincolo”, dar ambele ideologii reflectă puternica legătură dintre caracterul marţial al basileului şi societatea care l-a generat. Armele, bogăţia, cetatea şi mormântul jalonau şi menţineau vizibilă distanţa dintre el şi ceilalţi, subliniindu-i identitatea şi forţa. Aceste repere relevă un model identitar afişat în timpul vieţii, dar şi după moarte, de către acest senior al războiului, atât în raport cu duşmanii lui, dar, mai ales, în faţa propriei culturi. Privită din acest unghi, viaţa misteriosului „taraboste piefig[36] de la Cetăţeni” devoalează structurarea şi ierarhizarea societăţii, asupra căreia îşi exercita controlul. Prezenţa armamentului, existenţa fortificaţiei, abundenţa şi valoarea materialului arheologic recuperat, amenajările funerare elaborate, sunt elemente care construiesc imaginea acestei elite, capabile să îşi impună autoritatea, dacă era necesar chiar prin forţă. Această elită, al cărei membru de  vază era tarabostele, a fost capabilă să mobilizeze şi să susţină economic eforturile militare şi arhitectonice, care au făcut din Cetăţeni un punct de reper important în economia şi demografia zonală. „Tarabostele de la Cetăţeni”, şi tot ceea ce ştim despre el confirmă, a fost unul dintre acei profesionişti ai armelor, posesori ai unei ideologii marţiale constituită pe îndelungata tradiţie războinică. În ciuda a ceea ce cunoaştem despre acest taraboste, nu ştim şi probabil nu vom afla niciodată cum se numea, al cui fiu era, cum se chema cetatea, cărui trib îi aparţinea şi alte asemenea amănunte care compun, de fapt, istoria. Ştim că el a existat, că a fost un om de arme, bogat şi puternic, ştim că a avut numeroase legături cu lumea mediteraneeană şi că a stăpânit, din fortăreaţa lui, trecătoarea şi aşezarea. Mai ştim că a fost înmormântat ca un raăzboinic de seamă, lângă dava lui, cu toată cinstea cuvenită. Rudele lui, cel mai probabil chiar moştenitorul său, s-au îngrijit ca toate să fie după datină. Cine ştie dacă nu chiar acest moştenitor, împreună cu cetele lui, nu a trecut apoi munţii, prin locurile pe care le ştiau prea bine, ca să se alăture acelei megále arché, ridicată de getul Burebista? Sau numele acestui moştenitor sau, poate, al fiului lui să fi fost chiar Burebista?