Statul în istorie. Un concept juridic universal şi aplicabilitatea sa pentru Dacia preburebistană

1. Paradoxurile unei atitudini

Printr-un consens generalizat (dar nu unamin, dacă ar fi să invocăm doar perspectiva sceptică a unui Giuseppe Rensi), istoria este considerată a fi ştiinţă şi-mai-mult-de-atât. Perceput nuanţat, ca subiectivism derivat din memoria afectivă a colectivităţii, "pretext al predicării morale sau al demonstrării teologice" (precum credea Montesquieu), reconstrucţie în trecut a existenţei umane (cum propunea Mircea Florian), mistică a prezentului, instrument al anticipării viitorului etc, acest şi-mai-mult-de-atât nu poate pune, totuşi, sub semnul întrebării, calitatea de ştiinţă a istoriei - indiferent dacă presupunem (alături de Henri Sée) că această calitate a fost dobândită recent, prin reaşezarea conceptuală a disciplinei, ori, dimpotrivă, că ştiinţificitatea îi este intrinsecă. Rămâne în discuţie dacă, potrivit aceluiaşi Henri Sée, rolul istoriei se limitează la "a grupa faptele, a le clasa, a determina raporturile şi dependenţa lor". Cert este că această parte a rolului, dacă vor mai fi fiind şi altele, nu poate fi eludată - decât cu riscul de a disjunge între istorie şi paradigma ştiinţifică, adică de a nega realitatea din spatele istoriei. Rămâne în discuţie, spunem, întrucât suntem încredinţaţi, asemeni lui Alfred Stern, că "toate marile concepţii ale istoriei au refuzat să limiteze obiectul lor la trecut”, ceea ce, de altfel, este o imposibilitate gnoseologică: chiar fiind autonomă în raport cu istoria-realitate, istoria-cunoaştere o poate recupera pe cea dintâi exclusiv prelungind spre realitatea trecută rezultatele prezente ale devenirii sale. Printre acestea, constructele mentale care descriu nivelul nou-dobândit de percepţie al realităţii profunde, supratemporale, fără a o distorsiona, în măsura în care constructele în cauză sunt conţinute în datele-anteconstructe - cum, spre pildă, constructul mental "oxigenul asigură respiraţia" exista înăuntrul anteconstructului "aerul asigură respiraţia", ca atare, realitatea că oamenii respirau, şi înainte de identificarea elementului chimic numit oxigen, prin veacul al XVI-lea, nu este distorsionată.

Pilda de mai sus nu a fost aleasă întâmplător, ci pentru că ea aduce în discuţie dreptul, ba chiar obligaţia (derivată din cuprinderea istoriei înăuntrul paradigmei ştiinţifice) pe care cercetătorul o are de a proiecta asupra anteriorităţii sale concepte contemporane ori legităţi nou-relevate, ba chiar şi - în măsura în care îşi asumă condiţia de faber futuri sui - concepte şi legităţi susceptibile de a fi puse în evidenţă în viitor. Aparent, într-o atare situaţie se poziţionează şi demersul de faţă, demers care îşi îngăduie să abordeze problematica identificării instituţiei statale într-o epocă şi regiune pentru care istoriografia română, în cea mai mare parte a ei, manifestă şi astăzi o de neînţeles "sfială" în utilizarea criteriului instituţional pentru descrierea şi explicarea unei fenomenologii istorice altminteri meticulos analizate. A vorbi despre existenţa unei instituţii statale autohtone pentru epoca clasică a civilizaţiei dacice le pare şi astăzi, multora, o exagerare; a aplica acelaşi concept asupra secolelor care-l preced pe Burebista este, în viziunea aceloraşi, o evadare în afara paradigmei ştiinţifice. Dar abia procedând astfel, cei în cauză abandonează ştiinţificitatea - atitudine care pretinde, printre altele, respectarea caracterului de universaliu al fiecăruia dintre conceptele uzitate. "Sfiala" de a nu opera cu criteriul statalităţii în descrierea acestei secvenţe din trecutul nostru istoric conduce la o serie de paradoxuri, dintre care poate cel mai vizibil - nu însă şi cel mai grav - este acela că se admite calitatea de stat unor entităţi politico-juridice de dimensiuni şi anvergură structurală mult mai mici decât entităţile de aceeaşi natură pentru care aceeaşi calitate este refuzată[1]. La fel de paradoxală este, ca să mai evocăm un singur alt exemplu, şi practica de a distorsiona referenţialul geografic pentru a evita evidenţa unor lignaje instituţionale - de acest tratament "beneficiind" cu cea mai mare frecvenţă zonele centrale şi nordice ale provinciei dobrogene, relativ la care se imaginează existenţa unor regate, uniuni tribale etc. (sau orice altă formulă care evită evidenţa instituţiei statale), în pofida văditei imposibilităţi de localizare[2]. Rezolvarea oricărui paradox începe, ne asigură logica, cu reformularea problemei în termeni specifici.

Pentru obiectivul lucrării de faţă, demersul este cu atât mai lesnicios cu cât, aşa cum am precizat mai sus, el se poziţionează doar în aparenţă în ipostaza de a proiecta concepte contemporane asupra trecutului. Într-adevăr, statul este nu doar o realitate obiectivă realmente multimilenară[3], ci şi un concept generos conştientizat în vecinătatea apropiată şi interdependentă, chiar din epoca la care ne raportăm: pentru Aristotel spre exemplu, contemporanul referenţialului nostru spaţio-temporal, existenţa statului era atât de evidentă, încât o concepea ca pe un dat natural[4]. De prisos să mai amintim, Aristotel n-a fost doar un teoretician al statalităţii, ci şi un practician al acestei, printre deciziile de organizare statală pe care le-a fundamentat numărându-se şi reorganizarea teritoriilor cucerite de Macedonia lui Filip al II-lea - adică de o entitate etno-politică întru totul comparabilă cu Geţia aceleiaşi epoci - în strategii: adică în teritorii cu relevanţă instituţională distinctă de cea a datului tribal[5].

2. O definiţie de clarificat

Ce este statul? avem a ne întreba mai înainte de toate, odată ce, prin titlul lucrării de faţă, am stabilit, ca domeniu al investigaţiei noastre, evaluarea status quo-ului instituţional din Dacia preromană, implicit al instituţiei privilegiate, aparent atotcuprinzătoare, a statalităţii. Vom vedea, formularea unui răspuns la această întrebare este foarte dificilă, oarecum paradoxal, din raţiuni ce ţin nu de conceptul în sine, respectiv, de obiectualitatea structural-fenomenologică căreia îi corespunde conceptul, ci de poziţionarea activă, fatalmente subiectivizantă, în raport cu ideea de stat, a celor implicaţi ori implicabili într-o atare dezbatere: criteriul voliţional este pus, adesea, înaintea celui normativ - şi aceasta, în pofida faptului că realitatea socio-organizaţională din spatele acestui cuvânt monosilabic are o atestare istorică de aproape şase milenii, în pofida chiar a faptului că cea mai riguroasă dintre "ştiinţele neexacte", dreptul, îi fixează înţelesul în tratate având, la rândul lor, peste două milenii vechime - este adevărat, folosind pentru început alţi termeni, dar cu vădită raportare la acelaşi conţinut.

Întrucât am atins chestiunea terminologică, să amintim că formula în uz astăzi (la noi, precum şi în vastul areal cultural căruia îi aparţinem) este de provenienţă latină: stat, status, termen echivoc dintru început, pe care trecerea timpului şi, mai ales, hiperîntrebuinţarea, pare a-l fi făcut încă şi mai echivoc astăzi. Iar inconstanţa formei este dublată, suntem nevoiţi să admitem, de o inconstanţă încă şi mai derutantă a conţinutului, întrucât, prin natura sa de obiect relaţional, statul se relevă a fi o entitate cu "geometrie" variabilă, ca efect al neîntreruptei sale reinventări[6]. Cel mai uzitat dicţionar generalist al limbii române, DEX, reţine pentru termenul stat, în toate ediţiile sale de până în prezent, următoarea semnificaţie: "teritoriul şi populaţia asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară"[7]. Minimalistă, ca orice definiţie de uz comun, explicaţia DEX reţine cele trei elemente care concură în alcătuirea statului, implicit şi a sensului acestuia: teritoriul, populaţia şi autoritatea. Nu altfel procedează celelalte dicţionare generaliste româneşti[8], precum şi dicţionarele străine, euro-occidentale[9], care le-au servit drept model; mai rar, elementele constitutive ale statului sunt menţionate doar implicit, dându-se întâietate (din motive reflectând mai ales o anumită ideologie asupra statului) funcţiilor instituţiei statale - am ales, pentru exemplificare, un "Dicţionar de neologisme" istoricizat (ediţia 1978), care reţine următoarele sensuri: "organizaţia politică a clasei economiceşte dominante în societate, care are drept scop apărarea ordinii economice şi politice existente şi reprimarea împotrivirii claselor opuse; ţară", respectiv, "denumire a organelor reprezentative din anumite ţări"[10]. Fără îndoială, clarificarea unui atât de complex concept nu se poate întemeia pe definiţiile de uz comun - însă nu mai puţin adevărat este faptul că definiţiile specializate (am putea spune şi legitime, întrucât o definiţie specializată poate fi formulată doar în domeniul proxim, care, în cazul de faţă, este cel al ştiinţelor juridice) pot rafina, dar nu pot deturna sensul comun. Vom vedea, aproape fără excepţie, acestea operează cu aceeaşi triadă de elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi autoritatea, cea din urmă, fiind explicitată ca putere publică/politică şi devirtualizată ca aşezământ instituţional.

Nu vom pune punct chestiunii terminologice, fără a aminti că, în tradiţia academică europeană, actuala semnificaţie a cuvântului stat este pusă în legătură cu numele lui Niccolo Machiavelli[11], deşi acesta exprima, în celebra sa lucrare "Il Principe", o viziune încă reducţionistă asupra conceptului, întrucât n-a reuşit să distingă între instituţii şi persoane. Pentru buna înţelegere a locului pe care conceptul de stat l-a ocupat în istorie, reflectând existenţa obiectivă a acestei tipologii socio-organizaţionale, nu este de prisos să amintim că, înainte de lucrarea lui Machiavelli, Europa era împânzită de o vastă literatură de tip specula, tratând cu prioritate tema statului, pe care-l desemna, însă, cu termeni precum regat, împărăţie etc, încetăţenite pe filieră creştină şi, anterior, acesteia, pe cea a autodefinirii instituţiilor politice majore romane şi post-romane. Cu aproape două milenii înaintea "Principelui" machiavellian, o viziune mai elaborată exprima, în discursul rostit la "festivalul căsătoriilor" de la Sussa, chiar şi Alexandru cel Mare, "oaspetele" nostru din 335 aH - şi, trebuie s-o spunem, cuceritorul Persiei nu inova nimic în domeniu: secole înaintea sa, în spaţiul greco-macedoneean, problema organizării social-juridice fusese dezbătută intens, atât în contextul aplicativ al luptelor politice (în care au excelat, înaintea Atenei, mai ales cetăţile amficţioniei ioniene), cât şi prin opere de sinteză, care ne-au parvenit sub numele unor Platon[12], Aristotel etc. Încă şi mai venerabilă ne apare instituţia statală, implicit şi reflectarea sa în vocabular, de îndată ce renunţăm la a ne poziţiona eurocentric - fie că avem în vedere multimilenara instituţie politică a Egiptului antic, fie că ne raportăm la experienţele societăţilor din Orientul Mijlociu, acolo unde, prin consens, istoricii ştiinţelor juridice admit că statul îşi face apariţia încă de la începuturile mileniului IV aH[13].

O precizare este absolut indispensabilă: celor trei elemente mai sus menţionate - teritoriul, populaţia şi autoritatea - nu li se poate adăuga nimic, pentru că orice adaos ne-ar pune în situaţia de a ne raporta doar la o anumită categorie de state[14] şi nu la fenomenul statal în universalitatea sa. S-ar putea crede, în acest caz (aşa cum a făcut-o de altfel teoria marxistă, prin adoptarea formulei evazioniste "statul este organizarea societăţii"), că orice sau aproape orice formă de organizare socială poate corespunde acestei definiţii[15]. Lucrurile nu stau deloc aşa, eroarea unei atari percepţii rezidând în ignorarea calităţii de sistem care, prin definiţia în speţă, îi este atribuită organizării de tip statal. Un sistem este, să amintim, suma elementelor, dar şi a relaţiilor dintre elementele sale. În cazul statului, aceasta înseamnă că trebuie să luăm în calcul, în identificarea organizării statale, şi natura relaţiilor dintre elementele invocate. Astfel, raporturile în care o populaţie trebuie să se afle cu teritoriul asumat, pentru ca ambele să constituie elemente ale statalităţii, nu se pot limita la simpla utilizare exclusivă a teritoriului, ci trebuie să îmbrace forma relaţiei de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale. Similar, structurile de autoritate constituite înăuntrul populaţiei în cauză trebuie să aibă stabilitate şi durată multigeneraţională, respectiv, să fie depersonalizabile[16] - la rândul lor, raporturile dintre autoritate şi teritoriu urmând să fie caracterizată prin monopolaritate/legitimitate, exclusivitate şi atotcuprindere[17].

3. Cazul geto-dac. Statul ca realitate în devenire

Nu se poate pune la îndoială, în orice caz nu cu obiectivitate ştiinţifică[18], faptul că, la un anumit moment al dezvoltării sale, societatea geto-dacică a atins stadiul de dezvoltare statală. Conduita generală este însă aceea de a accepta că a existat o statalitate geto-dacică abia începând cu Burebista, ori cel puţin pentru perioada Daciei de Sarmizegetusa. Este suficient să amintim, spre exemplu, faptul că pentru Hadrian Daicoviciu, nu se mai punea problema existenţei unui stat dac, ci doar a caracterului acestuia[19]. Aproape jumătate de secol mai tâziu, această certitudine pare să dispară în istoriografia românească, Ioan Glodariu evocând faptul că termenul "arhe", utilizat de Strabon pentru descrierea puterii lui Burebista, nu implică în mod automat existenţa unui stat[20] - dar atrage totuşi atenţia că "tocmai vastitatea stăpânirii făcea imposibilă guvernarea cu metodele şi mijloacele conducerii unei simple uniuni de triburi", adăugând că "în nici un caz nu poate fi scoasă din discuţie existenţa cel puţin a unor comandanţi militari, împuterniciţi şi cu atribuţii administrative, în teritoriile pe care le controlau ca reprezentanţi ai autorităţii centrale" - precum şi că existenţa fortificaţiilor (ceea ce, subliniem noi, presupunea capacitatea de mobilizare socială pentru obiective anticipabile şi pentru situaţii de durată), marile mutaţii economice (precum cele din plan monetar), cooperarea cu clerul ori deductibila prezenţă în anturajul regal a unei cancelarii etc., "demonstrează că formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale unui stat, chiar dacă acesta era la începuturile existenţei şi evoluţiei sale"[21]. La nivelul ansamblului instituţional-teritoriale peste care s-a întăpânit Burebista, de-a lungul a mai bine de o generaţie, nici nu poate fi formulat un alt diagnostic - motiv pentru care, în pofida unor inconsistente tentative de reevaluare negativă (în sensul negării caracterului statal al construcţiei realizate de tandemul Burebista - Deceneu în ultimul veac al erei precedente), acesta a rămas canonul interpretativ din istoriografia noastră şi nu numai.

Nu putem însă trece cu vederea faptul că natura entităţii statale burebistane era una asociativă, rezultată dintr-un demers de politică internaţională, contextualizabilă acelei conflagraţii care a contrapus, în prima parte a veacului în cauză, sub eticheta de "războaie mithridatice", puterea în ascensiune a Romei şi commonwealth-ul elenistic - cele două aranjamente mondo-organizaţionale reprezentând construcţii politico-juridice de aceeaşi natură[22], dar aflate, la acel moment, în alte faze evolutive ale procesului de structurare suprastatală. Putem vorbi despre "suprastat" doar acolo unde cel puţin una dintre entităţile componente are calitatea de stat. Or, exact aceasta este situaţia în care se găsea, în avanpremiera confruntării cu Roma, construcţia politico-militară a lui Burebista şi Deceneu: o asociere (nu vom discuta aici dacă sub forma uniunii personale, a confederării voluntare sau a instituirii prin mijloace autoritare a unei hegemonii de facto[23]) a unui număr de entităţi[24], dintre care cel puţin una atinsese, chiar cu mai multe veacuri în urmă, standardul de organizare statală. Această entitate este regatul Geţiei, căruia diagnosticul formulat de Ioan Glodariu pentru "arhe"-ul lui Burebista i se poate aplica fără nici o nuanţare încă din cursul secolului IV î.Hr: o stăpânire extinsă asupra unui domeniu teritorial a cărui administrare nu se putea face cu mijloacele şi metodele unei simple uniuni de triburi, în care existenţa unor comandanţi militari înzestraţi şi cu atribuţiuni administrative este fie explicit menţionată, fie imediat deductibilă, în care fortificaţiile (unele dintre ele constituind veritabile sisteme de frontieră efectiv gestionată) reflectă capacităţi de mobilizare conexând autoritatea centrală de comunităţile locale, în care asnturajului regal îi este atribuibilă şi cooperarea cu clerul, şi organizarea unei cancelarii ş.a.m.d. Mai putem adăuga acestei arhisuficiente liste de manifestări eminamente statale argumente precum existenţa unui centru politic urban, recunoaşterea (prin tratate, alianţe militare şi matrimoniale ş.a.) ca subiect de drept egal venită în contemporaneitate din partea altor formaţiuni statale, afirmarea explicită a preocupării pentru suveranitate (autoritate exclusivă) teritorială, multistratificarea social-economică, monetarizarea economiei etc. - aşadar, o avalanşă de indicatori care nu ne mai ângăduie să ignorăm, cu atât mai puţin să negăm caracterul statal istoriceşte deţinut de acest regat getic.

Relativ la această stare de fapt, se pot formula cel puţin două noi întrebări: din ce moment putem admite caracterul statal al regatului getic? respectiv, era acesta singura entitate intrată în componenţa stăpânirii burebistane care atinsese standardele statalităţii? Pentru a răspunde primeia dintre aceste întrebări, vom evoca câteva observaţii din sfera criticii conceptualiste a statului, formulate cu aproape jumătate de secol în urmă de socio-antropologul american Robert Carneiro[25]: "Teoriile serioase asupra originilor statului pot fi grupate în două categorii: voluntariste[26], respectiv, coercitive. [...] O examinare mai atentă a istoriei arată că numai o teorie coercitivă poate explica apariţia statului. Forţa, şi nu conştientizarea vreunui interes propriu, este mecanismul prin care evoluţia politică a condus, pas cu pas, de la aşezările autonome la stat. Viziunea conform căreia războiul stă la originea statului are acum un sens nou. Acum douăzecişicinci de secole, Heraclit a scris că războiul este tatăl tuturor lucrurilor"[27]. Carneiro atrage însă atenţia că "Deşi, fără îndoială, starea de război este primul impuls al apariţiei statului, ea nu poate fi singurul factor. La urma urmei, războaie s-au petrecut în multe părţi ale lumii, în care statul nu şi-a făcut apariţia. [...] Sau, pentru a formula altfel, simultan cu identificarea războiului ca mecanism al formării statului, trebuie să precizăm, totodată, condiţiile sub care are loc apariţia acestuia"[28]. Capacitatea de a juca acest rol, determinant, de generare a statalităţii, poate şi trebuie să fie extinsă la orice altă categorie de singularitate evenimenţială de tip catastrofic, de la cele de conflictualitate internă la cele de natură ecologică, tehnologică (de gestionare a resurselor) ş.a.m.d. - toate acestea fiind mecanisme atât ale apariţiei statului prin evoluţia neliniară a structurilor prestatale, cât şi ale cazuisticii subsumabile principiului "contagiunii statale", principiu conform căruia, dacă un stat a luat deja fiinţă, statalitatea se va extinde, cu necesitate probabilist-statistică, asupra întregii vecinătăţi a arhitecturii statale în cauză.

Acesta a fost şi cazul regatului getic şi statului constituit pe structurile sale. Aşa cum am arătat în altă parte[29], rolul "statului iniţiator" a fost jucat aici de imperiul maritim al Miletului (prin coloniile sale din Pontul Stâng, care au "contaminat" cu statalitate vecinătatea apropiată, atît pe canale comerciale, cât şi prin generararea şi modificarea orizontului de aspiraţii a elitelor, parte dintre acestea educate în Ionia), iar mecanismul de coerciţie care a obligat societatea locală să parcurgă procesul de tranziţie de la prestatalitate la stat efectiv[30] l-a reprezentat marele eveniment politico-militar al anului 514 î.Hr., campania la gurile Dunării a regelui persan Darius I.

Vom urmări, în cele ce urmează, etapele acestei tranziţii, folosind ca "vehicul" de investigaţie analiza celei mai vizibile şi, întrucât reprezintă vârful "aisbergului instituţional" de esenţă statală, celei mai importante instituţii a regatului getic: regalitatea.