Criterii extrafilologice în analiza etimologică. Cazul Dierna

Cu aproape un veac în urmă, filologul Constantin C. Diculescu îşi imagina, speculând pe baza cuvântului german Träublein, că originea cuvântului românesc strugure trebuie căutată în idiomul străgermanic al gepizilor, presupunând existenţa în limba acestora a unei forme arhaice *thrubilo sau *struwilo[1]. Fapt oarecum scuzabil pentru epoca sa, venerabilul filolog pierdea din vedere un aspect extralingvistic care anula o atare reconstrucţie etimologică: în aria de formare/individualizare a acestui grup etnic şi, implicit, a limbii sale (malurile Mării Baltice), nu creşte viţa de vie, deci posibilitatea ca gepizii să fi avut un termen propriu pentru fructul acesteia este cu totul exclusă. Singurul mod prin care limba gepizilor se putea îmbogăţi cu un atare termen era, nu poate contesta nimeni, împrumutul cuvântului din limba unei populaţii în a căror arie de locuire se găsea viţa de vie - or, cel dintâi şi cel mai intens contact pe care gepizii l-au avut cu o astfel de populaţie, după migrarea lor spre sud din veacul al III-lea, a fost cel cu daco-romanii din bazinul carpatic, în cultura cărora viţa de vie avea, anterior contactului cu gepizii, un prestigiu multimilenar - şi, indubitabil, o amplă terminologie aferentă. De altfel, etimologia propusă de Diculescu a fost abandonată, dicţionarele mai recente optând (nu neapărat în temeiul celor de mai sus) fie pentru soluţia logică a atribuirii termenului strugure substratului traco-dacic[2], fie pentru prudenta (sau... evazionista) formulă "etimologie necunoscută"[3].

          Ceea ce poate fi numit "sindromul strugurelui gepid" - ignorarea contextului cultural extralingvistic care permite/impune apariţia şi/sau însuşirea unor cuvinte - poate fi întâlnit în constructele etimologice din dicţionarele noastre cu o frecvenţă de-a dreptul dezarmantă. Termeni care reflectă elemente, instituţii şi concepte specifice unei civilizaţii sedentare şi urbanizate sunt atribuiţi în mod discreţionar unor populaţii migratoare, cuvinte care intră în acelaşi pachet semantic (spre exemplu, lunile anului) primesc, la fel de lipsit de temei, origini diferite ş.a.m.d. Distinct de acest sindrom, dar ca o prelungire agravantă a formelor sale de manifestare, este cazul (din nefericire, nu mai puţin frecvent) în care sunt susţinute explicaţii etimologice construite pe scenariul împrumutului, ignorându-se cu cerbicie faptul că termenul în discuţie este atestat în scris (!) cu generaţii, secole sau chiar jumătăţi de mileniu înaintea contactului care ar fi facilitat împrumutul. O asemenea explicaţie se oferă, în mod cvasiunanim, pentru cuvântul cerna, pe care majoritatea dicţionarelor din ultima jumătate de veac nici nu se mai obosesc să-l reţină, decât, cel mult, prin derivatele cerneală, cernit[4] ş.a., cărora (ca şi cuvântului-bază, pe vremuri), i se atribuie o neîndoielnică (pentru autorii textelor de dicţionar) origine slavă[5]. Problema cu această explicaţie este că nu lămureşte în nici un fel prin ce miracol acest presupus cuvânt slav era cunoscut şi consemnat în scris la mii de kilometri distanţă de aria de locuire a vorbitorilor slavi/protoslavi, cu mai bine de jumătate de mileniu înainte ca primele grupuri slavofone să-şi facă apariţia în regiune.

          Să recapitulăm faptele, a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială prin nici un artificiu etimologic:

          * Cea mai veche consemnare în scris a termenului în discuţie, cunoscută până acum, în varianta clasicizată Dierna, se regăseşte în atlasul geografului Claudius Ptolemeu[6], datând de la jumătatea secolului I d.Hr.

          * La cumpăna dintre secolele I şi II d.Hr. (dar înaintea cuceririi Sarmizegetusei de către romani), termenul se regăseşte, ca antroponim, în variantele Diernaios, Diernais, pe ostrakoanele militare din Egiptul Superior[7], însoţite de menţiunile explicite domus Dacus / natione Dacus.

          * În epoca provinciei romane Dacia Augusti, termenul este consemnat, cu referire la localitatea de la gurile râului Cerna (Orşova actuală), fie în varianta Tsierna/statio Tsiernensis (precum în cea mai veche menţiune epigrafică a aşezării, din perioada 154 - 168), fie în varianta Zerna/Zernes/colonia Zernensis, fie în varianta clasicizată Dierna (în care apare şi cu ocazia ridicării sale la rang de municipiu, în anul 193) - dublată, pe malul drept al Dunării, de o altă localitate cu denumire derivată: Transdierna. Numărul inscripţiilor care atestă larga utilizare a termenului, în ambele toponime, este impresionant (de ordinul sutelor), acestea fiind răspândite atât la nordul, cât şi la sudul fluviului, pe toată durata existenţei provinciei Dacia Augusti şi chiar şi în secolele următoare[8]. În aceeaşi perioadă, termenul este consemnat, în varianta Zerne şi tot cu referire la oraşul dunărean, şi de către Ulpian[9].

          * La jumătatea secolului IV, termenul se regăseşte, cu referire la aşezarea orşoveană, pe harta militară a Imperiului Roman, cunoscută sub denumirea Tabula Peutingeriana[10], în varianta Tierna.

          * O jumătate de secol mai târziu, termenul apare din nou, tot cu referire la toponimul orşovean şi transorşovean), prin consemnarea în Notitia Dignitatum a demnităţilor imperiale Praefectus militum exploratorum Transdiernis şi Praefectus legionis tertiaedecimae geminae Zernis, ambii aflaţi în subordinea ducelui Daciei Ripensis[11].

          * Una dintre cele mai mai târzii atestări scrise ale termenului, anterioare sosirii populaţiilor slavofone în zona Dunării de Jos, datează de la jumătatea secolului VI şi îi aparţine lui Procopius, care menţionează un toponim Zernes pe malul drept al fluviului (în altă locaţie decât Dierna/Transdierna de la Cazanele Dunării) în tratatul său De Aedificiis[12].

          Avem, aşadar, o continuitate a circulaţiei termenului, consemnată în scris într-un mare număr de situaţii (ceea ce elimină jocul hazardului), întinsă pe întreaga jumătate de mileniu ce precede primele contacte ale autohtonilor traco-daci, şi apoi daco-romani, cu populaţiile slavofone. Nici o îndoială nu este posibilă cu privire la deplina corespondenţă de structură fonetică şi încărcătură semantică între originalul traco-dac şi derivatul său panromânesc. În ceea ce priveşte primul aspect, aşa cum s-a observat cu consecvenţă, aparenta varietate a transcrierilor antice nu face altceva decât să reflecte ezitările de redare grafică a sunetului "ce", în formule specifice limbilor native ale autorilor înscrisurilor - în cazul latinei, transcrierile fiind cu atât mai apropiate de formula autohtonă, cu cât autorul consemnării era mai legat de romanitatea târzie dunăreană. Situaţia este atât de limpede, încât comentatorii care pariau pe scenariul împrumutului din slavă s-au văzut puşi în dificultate, o parte dintre ei - printre care foarte citatul W. Tomaschek[13] - optând să iasă din încurcătură prin lansarea prezumţiei că termenul geto-dacic ar fi avut o semnificaţie şi, deci, ne-am afla în faţa unei simple coincidenţe fonetice. În pofida unor deloc neglijabile tentative de a proba continuitatea istorică dierna/cerna[14] şi a unor noi descoperiri epigrafice, de natură a certifica larga utilizare în rândul vorbitorilor traco-daci şi traco-daco-romani a cuvântului dat, această opinie continuă să fie citată, dicţionarele ultimei generaţii dându-i nejustificatul statut de fapt certificat ştiinţific. Caracterul nejustificat este dat nu doar de lipsa unei argumentaţii valide, ci şi de ignorarea unor elemente de vocabular, neîndoielnic aparţinând substratului, care confirmă conservarea conţinutului semantic - exemple în acest sens fiind cuvintele traco-dacice zăr/zer (lichid tulbure, în sens restrâns aplicat derivatului din lapte, după coagulare)[15] sau zîrnă (plantă medicinală autohtonă, a cărei proprietate de a colora lichidul este considerată definitorie şi prin corespondentul terminologic latin, solanum nigrum)[16]. Tot ca argumente de neocolit în favoarea perfectei corespodenţe semantice trebuie invocate, pe de o parte, faptul că ori de câte ori termenul traco-dac a dobândit un substitut, acesta a fost exclusiv panromânescul cerna, pe de alta, faptul că tot în antichitatea preslavă a regiunii, termeni de valoare fonetică şi semantică îndeaproape înrudiţi se regăsesc în mai toate idiomurile epocii - poate cel mai evident corespondent fiind latinescul cernere, ale cărui sensuri primare, anterioare semnificaţiei de selectare, au conexiune cu ideea de tulbure, obscur (ceea ce a şi permis formarea sensurilor derivate de precipitaţie deasă şi trecere prin sită, dar şi neologismul romanic târziu tern). Acest ultim aspect trimite la singura explicaţie logică cu privire la prezenţa cuvântului dierna/cerna în limba traco-geto-dacilor: moştenirea acestuia dintr-un substrat comun unui vast areal euro-mediteranean, în care este posibil să se fi înscris şi idiomurile protoslave. Numai că acest din urmă aspect trebuie demonstrat (şi nu invers), partizanii împrumutului slav trebuind să răspundă la câteva întrebări obligatorii: când este atestat pentru prima dată cuvântul cerna într-un text slav? este el consemnat întâi la slavii de nord (continuatorii nemijlociţi ai vorbitorilor idiomurilor protoslave) sau la slavii balcanici (care moştenesc un extrem de viguros subtrat traco-geto-latin)? când se poate certifica răspândirea sa ca element de vocabular panslavic? nu în ultimul rând, ce sensuri primeşte termenul, în primele contexte atestate? Ultima întrebare este sugerată chiar de inconsecvenţa celor mai multe dicţionare etimologice de la noi, care - încălcând principiul că etimologia unui termen de bază trebuie să fie valabilă pentru toate derivatele acestuia, formate cu mijloacele interne fiecărei limbi - optează să dea origine panslavică cuvintelor cerna, cerneală, cernire, dar numai rusă, respectiv, numai rusă şi ucraineană cuvintelor cernoziom, cernuşcă ş.a.m.d. Nota bene: pe aceeaşi pagină de dicţionar!

            Cazul dierna/cerna - pe care, să precizăm, nu avem pretenţia de a-l fi clarificat definitiv aici (în cele de mai sus n-am făcut altceva decât să reluăm argumente deja abordate în cercetarea la temă) - nu este deloc singular. În momentul de faţă se cunosc cu mult peste 400 de termeni consemnaţi în scris şi explicit atribuiţi de sursele literare idiomului vorbit de tracii nordici (mai ales toponime şi antroponime, dar nu numai), în marea lor majoritate alţii decât cei reconstituiţi pe metoda hasdeiană "brad-brânză-viezure", iar primul lucru care trebuie să atragă atenţia - şi să găsească un răspuns adecvat din partea specialiştilor - este faptul că, în cvasitotalitatea lor, ei pot fi asociaţi unui/unor cuvinte din limba daco-română, până în prezent prezumate a avea alte origini decât substratul traco-dacic. Or, luarea în calcul a acestora (ca şi a aspectelor extrafilologice relevante) este nu numai o obligaţie deontologică, ci şi o metodă mult mai productivă decât reproducerea unor explicaţii "ghicite" pe vremea când înscrisurile în cauză nu erau cunoscute, iar simpla citare a unui dicţionar străin putea trece drept efort intelectual. Şi asta, pentru că miza reconstrucţiilor etimologice depăşeşte sfera filologiei, o atare - nobilă! - îndeletnicire nefiind o simplă "joacă de cuvinte", ci un instrument nepreţuit în recuperarea unor momente definitorii din evoluţia culturii şi societăţii vorbitorilor unei limbi.