Etnonimele alternative ale românilor - Observații de sociologie terminologică

Singurul etnonim pe care locuitorii autohtoni din spațiul românesc[1] și l-au asumat, de-a lungul istoriei, ca element identitar a fost cel de român, români, cu trimitere explicită (și foarte frecvent chiar explicitată) la Roma, respectiv, la societatea și modelul de civilizație universală constituită prin și în jurul acesteia. În pofida aparențelor, dobândirea acestui etnonim nu este rezultatul brut al cuceririi teritoriilor traco-geto-dacice de către Imperiul Roman (care nu oferea accesul la cetățenie – deci la identitatea de roman – decât ca beneficiu individual), ci rezultatul unui lung șir de bătălii cultural-politice pe care toate populațiile încorporate în „noua ordine globală” a Antichității romane l-au purtat pentru a dobândi egalitatea în drepturi cu elitele acesteia. Victoria finală (sub aspect topo-societar și, deci, identitar) s-a materializat prin Constituția Antoniniană[2] din anul 212, edictată, nu întâmplător, de acea primă dinastie ne-italică a imperiului, Casa Severilor, care a acces la putere prin alianțele politico-militare[3] (dar și economice[4] și, deloc în ultimul rând, spirituale[5]) cu provinciile Romanității Orientale: Dacia, cele două Pannonii, cele două Moesii, Tracia propriu-zisă și Dalmația.

            Pentru a fi riguroși, trebuie să precizăm că edictul imperial din anul 212 a generat, prin efectele sale directe, nu un etnonim, ci un politonim: identitatea generalizată de roman – de civis romanus – continuând să fixeze, ca și în epocile civilizaței romane anterioare Severilor, apartenența individului la setul de reciprocități juridice (drepturi și obligații în primul rând) dintre el și statul/suprastatul construit în jurul Romei. Prin contrast cu constructul politonimic, etnonimul este (își propune să fie) amprenta identitară a unui dat natural, a unui natus/din naștere sau natione/de neam, în termenii epocii. Nu este în intenția noastră, aici, să analizăm parcursul (complex, deși liniar) termenului roman/român de la statutul de politonim la cel de etnonim; ne vom limita, deocamdată, să afirmăm că, la un moment dat, atunci când sensul juridic s-a estompat (mai ales ca urmare a regresului de statalitate[6] pe care l-a cunoscut teritoriul de sinteză a Romanității Orientale), identitatea de roman/român a fost asumată de autohtoni ca moștenire a unei romanități idealizate, deci ca un dat[7]. Această asumare nu a fost însă unilaterală, cele două arii de polarizare a romanității de conținut juridic – Italia (iar în sens mai larg, Occidentul gallo-roman) și Bizanțul (Orientul greco-roman) – revendicându-și structural identitatea romanică, în consecința aceleiași Constituții Antoniniene, inclusiv prin titulatura oficială Romania. Concurența naturală care se declanșează între aceste două modele identitare – o romanitate de drept și o romanitate de fapt[8] – accentuează o dată în plus caracterul de dat natural (moștenit) al identității romane a unor comunități care se trezesc în situația de a fi excluse (prin mecanisme deopotrivă obiective și subiective) de la viața socială a Romaniei de Constantinopol. Pe această linie de front dintre romanitatea de drept și romanitatea de fapt își face apariția cea mai importantă – în sensul de cea mai răspândită și cu putere de cvasi-echivalare – clasă de etnonime alternative atribuite românilor: vlah, vlahi.

Apariția etnonimului alternativ vlah

            Cea mai răspândită convingere privitoare la etimologia termenului vlah – nu îndrăznim să-i spunem ipoteză sau, cu atât mai puțin, teorie, datorită precarității eșafodajului său argumentațional, situat la limita dintre speculația preștiințifică și fabulație – afirmă că termenul trebuie pus în legătură cu etnomimul celtic/galic preroman al volcilor[9], respectiv, cu cu radicalul germanic (reconstituit și nu atestat!) Walh(os)[10]. Lăsăm la o parte faptul că între momentul afirmării istorice a acestui neam antic din vecinătatea Pirineilor și intrarea în scenă a etnonimului vlah  - adică, mai exact, a conștientizării unei noi identități etno-culturale în marea masă a Romanității Orientale - există distanțe uriașe atât în plan geografic, cât și cronologic (suficient să subliniem că la debutul procesului de romanizare din arealul Romanității Orientale, volcii erau demult uitați în bazinul dunărean[11]); nu putem însă trece peste caracterul pueril al derivării din același etimon  a etnonimelor vlahilor și velșilor[12], știut fiind că primul termen se aplică exclusiv populațiilor romanice cu substrat traco-daco-ilir, în vreme ce al doilea indică o populație neromanică. Încă și mai mult ne împiedică să luăm în serios o asemenea aserțiune, care invocă (și se bazează pe) faptul nedovedit și nedovedibil că termenul vlah ar fi fost construit înăuntrul complexului cultural lingvistic germanic, de unde s-ar fi difuzat ulterior spre răsăritul continentului (spre arealurile bizantono-slave și vecinătățile lor), când, deopotrivă, analiza cronologică a atestărilor acestui termen și a contextului logică-istoric și motivațional indică o circulație în sens invers. Nu vom zăbovi mai mult în critica acestei supoziții, întrucât avem la dispoziție date factuale ferme care ne obligă să afirmăm că etnonimul alternativ vlah este o creație terminologică a Imperiului Roman de Răsărit. Cel mai important pachet de astfel de date este legat de faptul că, în primul interval de detectare a circulației acestui termen, inclusiv prin atestări scrise, el poate fi întâlnit exclusiv în arealul balcano-anatolian: iar această realitate trebuie să conteze cu atât mai mult, cu cât vorbim de o durată foarte lungă de timp, de circa o jumătate de mileniu: secolele V-X.

            Există un consens tacit asupra faptului că cele mai vechi atestări ale termenului vlah sunt în relație cu Palatul Vlaherne/Blacherne[13] din Constantinopol și cu cartierul omonim dezvoltat în vecinătatea acestuia[14], lângă Zidul lui Anastasios. Se știe, Palatul Vlacherne a fost edificat în preajma anului 500, dacă nu chiar cu una, două generații mai devreme, într-o epocă în care factorul romano-traco-ilir (deci tocmai acea realitate etno-demografică ce va fi desemnată ulterior prin vocabula vlah, vlahi) era la apogeul rolului său politic, cultural și ecleziastic în viața Imperiului Roman de Răsărit, concurând cu succes factorul romano-elenistic și pe cel romano-anatolian. Dacă se poate obiecta, cu just temei, că nu avem o dovadă directă a faptului că reședința imperială a purtat de la început această denumire (ea putnd, la fel de bine, să fie un supranume oficializat ulterior), nu există însă nici un dubiu că, la data construirii palatului, termenul vlah – Vlaherne, așa cum a arătat dîncă de acum un secol I. Gherghel[15], este un cuvânt compus, semnificând ”descendentul/vlăstarul vlah” – era deja format și asociat populației traco-daco-romanice din bazinul Dunării. De altfel, acest lucru este explicit certificat de mai multe texte bizantine, care se fac ecoul unei legende menite să expliciteze relația dintre denumirea (oficială!) a palatului imperial din Constantinopol și populația vlahă, într-o epocă (este vorba de secolele V-X) în care sensul etnonimului pe care-l analizăm dobândise, prin circulație, consacrarea. Legenda în cauză – a cărei corespondență cu istoria factuală nu ne interesează aici[16], mult mai relevant pentru analiza noastră fiind faptul că ea s-a format în epoca de decuplare dramatică a romanității de fapt (străromânii) de romanitatea de drept (romeii), sub presiunea migrațiilor care au afectat bazinul Dunării în Antichitatea târzie –  evocă existența unui duce ”scit” (adică din vechea provincie imperială Scitia Minor, Dobrogea de astăzi), numit Vlak/Valak/Vlakernai, cu care ar fi fost căsătorită regina hunilor sabiri[17] Boa/Boares: ducele ar fi căzut într-o bătălie dată în zona în care se va ridica palatul Vlacherne, iar soția sa, regina Boa, s-ar fi strămutat cu supușii ei în imperiu, sub protecția basileilor de Constantinopol. Printre sursele care consemnează legenda – implicit, ceea ce ne interesează aici, derivatul antroponimic al termenului vlah – se numără Malalas (în secolul V), Theophanes (în secolul IX) și Genesios (în secolul X)[18].

            Este, desigur, extrem de probabil (deși nu până al nivelul cvasicertitudinii) ca în această legendă despre ducele ”scit” Vlak să avem de-a face doar cu o etimologie populară; dar chiar și în cazul în care legenda ar putea fi validată într-un fel sau altul, ea n-ar asigura suportul argumentațional pentru stabilirea unei origini a termenului, întrucât explicitarea unui etnonim pe seama unui antroponim nu face decât să eludeze problema conținutului semantic al acestuia. (Este locul să precizăm că, prin demersul de față, nu ne-am propus să formulăm o ipoteză etimologică alternativă, ci doar să atragem atenția asupra unor aspecte ale circulației termenului care pot facilita, eventual, și o abordare etimologică înzestrată cu rigoarea necesară). Nu este însă lipsit de semnificație faptul că legenda în cauză are o putere de persistență excepțională, care obligă – desigur, într-un alt context decât cel dictat de obiectivele demersului nostru – la o analiză mult mai amănunțită. Astfel, legenda este preluată aproape identic de Enea Silvio Piccolomini (nimeni altul decât Papa Pius al II-lea), care notează, pe la 1493[19], că vlahii, despre care ține să precizeze că sunt urmașii amestecului dacilor cu romanii, și-ar trage numele de la un oarecare comandant militar (dux, duce) Flaccus – aceeași poveste fiind relatată, în secolul următor, și de Blaise de Vigenère, în a sa ”Descriere a regatului Poloniei și a țărilor învecinate”. Deloc în ultimul rând, acest Flaccus este identificat cu un comandantul militar roman omonim despre care Publius Ovidius Naso[20] ne asigură că s-a luptat cu geții chiar în Scitia Minor, fiind, așadar, prin toate, un veritabil ”duce scit”[21].

            Din cele prezentate până aici, reținem așadar faptul că, la jumătatea mileniului I, în spațiul Romaniei universale - dar mai cu seamă în cel al Romanității Orientate – se impune în circulație, ca termen alternativ pentru reprezentanții romanității de fapt (cei pe care exegeza ultimului veac a consimțit să-i desemneze drept străromâni) etnonimul vlah/valah. Contextul extrafilologic care a favorizat generalizarea acestei inovații lingvistice (vorbim de inovație, desigur, doar în ceea ce privește funcția de etnonim) nu este greu de reconstituit. În condițiile competiției dintre Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol), elitele noului centru imperial optează – opțiunea e naturală, având în vedere faptul că vehiculul lingvistic elenistic și tradițiile culturale asociate nu au dispărut niciodată în arealul sud-balcanic și vest-anatolian – să regrecizeze societatea și cultura imperială, înstrăinându-se de periferiile central- și nord-balcanice, pe care ajung să le perceapă ca fiind expresia unei alterități concurente și, adeseori, aflate în conflict deschis. Liniile de confruntare, tacită sau fățișă, dintre cele două modele de romanitate ale Orientului european din mileniul I sunt numeroase și de o generalitate cu putere de reconfigurare identitară, fiind suficient să amintim, în plan spiritual, preferința străromânilor pentru ortodoxia niceeană (la acel orizont de timp, identică cu catolicismul) și pentru respingerea monofizitismului (iar mai târziu a iconoclasmului) constantinopolitan, iar în plan politico-militar, confruntarea revoluționară dintre daco-romanii lui Vitalian și trupele imperiale, desfășurată în anii 513-518, din armistițiul căreia s-a înfiripat ultima mare epocă de afirmare a Romanității clasice, cea a lui Iustinian.

            Acestea nu sunt, nici pe departe, singurele elemente de context care favorizează consacrarea termenului vlah ca marcă a recunoașterii/clasificării unui Celălalt apărut dintr-un divorț identitar. Ne limităm să mai aducem în discuție o singură altă dimensiune a problemei. Generalizarea identității politice de roman nu a fost însoțită (nici nu avea cum) de un automatism cultural al acceptării ca echivalente în termeni socio-culturali a populațiilor din vasul imperiu, unele de către altele. Pentru administrația, dar și pentru elitele culturale ale Împărăției, oricât de permisive întru romanizare se dovediseră, neamurile din interiorul frontierelor continuau să fie ceea ce fuseseră înainte de cucerire: daci, geți, traci, illiri, moesi ș.a.m.d. Temeiurile unei astfel de atitudini nu sunt deloc neglijabile - și, ca atare, nu justifică expedierea pe seama unei predilecții a bizantinilor de a arhaiza terminologia specifică geografiei umane: pe de o parte, apărea necesitatea de a trimite, cu ceva mai multă precizie, prin denumire, la una sau alta dintre realitățile provincial-demografice care compuneau macrosocietatea romană, pe de alta, se lua act de faptul că aceste populații, chiar profund romanizate, continuau să manifeste solidarități colective puternice, care le legau de configurațiile identitare istorice.

Difuziunea etnonimului alternativ vlah

            Dacă, așa cum rezultă din cele expuse mai sus, existența și circulația termenului vlah în spațiul romanic/bizantin, precum și asocierea univocă cu populațiile romanice de substrat traco-daco-ilir, constituie certitudini pentru secolele V-VIII, la fel de cert este și faptul că nu a fost identificată nici o atestare a sa în afara acestui macroareal cultural-lingvistic. Abia spre sfârșitul intervalului, respectiv, abia din secolul IX, noțiunea începe să circule în spațiile nebizantine de contact nemijlocit cu realitatea Romanității Orientale, răspândindu-se dinspre Romania bizantină pe de o parte spre slavii sudici și occidentali, iar pe de alta spre populațiile stepei eurasiatice, dominată în acel orizont de timp de khazari.

            În cazul slavilor sudici și occidentali, putem identifica și unul din canalele privilegiate care a favorizat această circulație: misiunile lui Constantin-Chiril și Methodius, efectuate (nota bene!) deopotrivă în spațiul est-pontic (în lumea khazară) și la slavii moravieni, iar apoi la cei bulgari. Se citează adesea faptul că cel mai vechi document slav în care poate fi întâlnit termenul vlah este Vita Methodii, biografia Sf. Methodius, redactată la sfârșitul secolului IX[22]. Dacă autorul acestui document pare a fi fost nativ slav (moravian), nu la fel stau lucrurile și cu terminologia specială utilizată de acesta, cu care s-a familiarizat ca discipol al fraților Constantin-Chiril și Methodius, originari, se știe, din Thessalonicul bizantin. În vreme ce în Thessalonic realitatea vlahă era o experiență cotidiană, inclusiv pentru epoca formării celor doi apostoli ai slavilor, iar elitele erau îndeajuns de familiarizate atât cu existența Palatului Vlaherne din Constantinopol, cât și cu noțiunile (și complexele culturale, i.e. legendele) asociate acestuia, pentru moravieni nu exista, anterior, misiunii chirilice, nici un context cultural care să favorizeze existența/circulația termenului vlah: populațiile romanice cu care se aflau în contact, direct sau mediat, nu se denumeau pe ele însele astfel și nu erau percepute de vecini sub o atare identitate (dovadă stând și faptul că nici un document referitor la neamurile supuse ori vecine avarilor ori relatările foarte atente la realitățile etnice din bazinul Dunării Mijlocii din contextul conferințelor organizate de împăratul Ludovic cel Pios la Aachen[23] nu utilizează un astfel de etnonim), iar motivațiile socio-culturale care-i determinaseră pe romei/bizantini (deținătorii romanității de drept) să-i desemneze pe purtătorii romanității de fapt cu această etichetă nu le erau familiare. Situația este mai nuanțată în cazul slavilor bulgari[24], însă aici trebuie să ținem seama de împrejurarea că Țaratul Bulgar se manifestă, inclusiv în dimensiunea sa cultural-comunicațională (și trebuie să amintim că decizia Sinodului de la Preslav din 893 este cea care dă slavonei puterea – deci și mijloacele – unei limbi de cult și cultură[25]), înăuntrul fenomenului cultural bizantin, cu o prezență nemijlocită a elementului vlah/străromân.           

În schimb, slavii nord-răsăriteni și, deopotrivă, populațiile balto-germanice nu se vor familiariza cu acest termen decât foarte târziu, după anul 1000, în împrejurările în care fenomenologia Cruciadelor îi va aduce în contact nemijlocit cu Bizanțul și, implicit, cu realitatea vlahă. Avem, și pentru această afirmație, dovezile necesare. Astfel, Geografia Anonimului Bavarez, document redactat în jurul anului 870[26], populația romanică din bazinul carpato-danubian este desemnată prin termenul u(n)lizi, pe care este obligatoriu să-l asociem celei mai vechi forme sub care acest etnonim intră în baajul terminologic al rușilor kieveni și celorlalți slavi: ulichi. Despre originea acestei variante primare - care, să menționăm, este atestată ca atare în Cronica lui Nestor/Povest vremennyh let [27], în capitole susceptibile de a fi avut surse mai vechi[28], cert diferite de cele în care este consemnată și varianta ”canonică” vlah/voloh – ne putem lămuri fără probleme, dacă avem în vedere faptul că toate populațiile stepei ponto-caspice au prelat termenul vlah (direct de la bizantini[29], cu care s-au învecinat și au comunicat intens atât khazarii, cât și maghiarii timpurii și, respectiv, populațiile turco-mongole) în lecțiunea ulaq. Așa se explică de ce limba maghiară (ai cărui vorbitori au intrat durabil în contact cu realitatea vlahă/romanică încă din etapele de migrație pontică, unde Methodius îi întâlnește în anul 882[30]) și-a fixat formula olah, iar turcofonii și tătarii au glisat spre varianta ulak/iflak.