Dacă antichitatea păgână nu-şi face o preocupare din moralitatea traducătorului, nici chiar din persoana acestuia, în general, poate şi pentru că singurele limbi de circulaţie imperială şi implicit (aproape) universală, erau latina şi (în mai mică măsură) greaca (dovadă limbile romanice vis-a-vis de sărmana şi singulara neogreacă), cultura creştină în devenire acordă încă din primele secole (III-VI) o atenţie specială celor marcaţi cu graţia translaţiei; şi nu întâmplător.
Cel ce trecea un text dintr-o limbă (greacă, siriacă,etc.) în alta, de obicei în latină, trebuia să fie pius (piare – a purifica), pur deci, căci avea acces la scrieri redactate sub asistenţa Sfântului Spirit; a se vedea în acest sens deja clasicizata afirmaţie a Sfântului Ioan Damaschinul „nu voi spune nimic de la mine”[1]. De reţinut în aceeaşi direcţie aserţiunea Sfântului Augustin la naşterea fiului său Adeodatus (cel dat de …Dumnezeu) pe care, într-un moment de moralitate, îl recunoaşte, exclamând totuşi „doar numele l-am dat eu, Doamne, tot restul de la Tine vine!”[2]. Şi exemplele ar putea continua, dar pentru traducător sau translator, în sine, modelul suprem rămâne Dionisie Exiguul, lăudat fără măsură, dar pe drept, de către senatorul Aurelius Cassiodorus, viitor abate al mănăstirii Vivarium.
De remarcat totuşi că în De institutione divinarum litterarum (Despre învăţătura scrierilor divine), tributar formaţiei culturale păgâne, autorul pune pe primul loc priceperea şi implicit estetismul traducătorului şi nu etica sa, astfel că Dionisie este în primul rând un optimat al translaţiei. El „tanta latinitatis et graecitatis peritia fungebatur, ut quoscumque libros Graecos in manibus acciperet, Latine sine offensione transcurreret, iterumque Latinos Attico sermone relegeret, ut crederes hoc esse conscriptum, quod os eius inoffensa velocitate fundebat”[3]. Pentru mersul lucrurilor la acea vreme, în domeniul translaţiei oficiale, de remarcat este faptul că relevantă nu era apartenenţa de grup sau, mai direct, clică, de vreme ce acest venit din depărtare „Dionisius, Schyta natione sed moribus omnino Romanus, in utraque lingua valde doctissimus”[4] a fost chemat la Roma de papa Gelasius. S-a dovedit, până la sfârşitul vieţii, un adevărat enciclopedist, prefigurând modelul renascentist: traducător inegalabil, autor de prefeţe la cele traduse (deci în cunoştinţă de cauză şi... text), editor şi rânduitor al decretelor pontificale (a zece papi, de la Atanasius II la Vigilius). Toate acestea la superlativul absolut al translaţiei şi scrierii[5].
Aşa cum sugeram însă, optimus, în cazul traducătorului, tocmai pentru a fi credibil în faţa celor pentru care traducea, trebuia să stea sub semnul pietăţii, al uneia umane. S-ar spune că estetismul traducătorului care scrie nu doar optime ci şi pulchre (adică sacru de frumos) trebuie obligatoriu însoţit de estetismul vieţii cotidiene. Şi astfel Dionisie, Smeritul cum i se spunea, „cum se totum Deo tradidisset, non aspernaretur saecularium conversationibus interesse”[6]. Mai mult chiar, traducătorul îmbină perfect (tocmai pentru că translaţia presupune o trecere echilibrată) cerinţele credinţei căreia îi aparţine, cu cele ale culturii (păgâne) căreia îi este tributar conform principiului terenţian din Heautontimorumenos: „Sunt om şi socotesc că nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”[7]. Tocmai în acest sens îl prezintă şi Cassiodor pe Dionisie traducătorul: „castus nimium cum alienas videret uxores, mitis cum furentium vaesano turbine pulsaretur. Fundebat lacrimas motus compunctione cum audiret garrula verba laetitiae, ieiunabat sine exprobratione prandentium; et adeo conviviis gratanter intererat ut inter epulas corporales inquisitus spiritales semper copias exhiberet. Quod si tamen aliquando comederet, parvo quidem cibo sed tamen escis communibus utebatur. Unde summum genus aestimo patientiae inter humanas esse delicias et abstinentiae custodire mensuram”[8].
Cu toate acestea, nici traducătorul nu este scutit de maliţia umană; dacă Sfântul Ieronim, patronul translaţiei (este primul care îi dă termenului latin translatio înţelesul de traducere) era criticat de un alt sfânt, cam invidios, de Augustin care nu ştia însă nici greacă, nici ebraică, Dionisie aşijderi n-a scăpat de strădania oamenilor de nimic, dornici „aliqua calumniose ingerere, unde sua videantur errata aliquatenus excusare.”[9]. Până la urmă trebuie să acceptăm că orice părinte e tributar şi erorilor: dară-mi-te când este „tatăl erei creştine”.
Cassiodorus Aurelius Cassiodorus, De institutione divinarum litterarum, caput XXIII De abba Eugipio et abba Dionisio, în Migne, Patrologia Latina, tomus LX, col. 1137-1138.
Posidius Posidius, episcopus, Vita Sancti Augustini, în Migne, Patrologia Latina, tomus XXXII.
Ernout 1959 Ernout, Alfred et Meillet, Antoine, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Paris, Librairie Klincksieck
Negrescu 2002 Dan Negrescu, Apostolica et Patristica, Editura Universităţii de Vest din Timişoara
Negrescu 2004 Dan Negrescu, Patristica perennia. Părinţi de limbă latină, Editura Universităţii de Vest din Timişoara
Articol apărut în revista plurilingvă de traducere şi traductologie „Translationes” nr. 2, ed. Eurostampa Timişoara, pg. 117-121
[1] Negrescu 2004, pg.14
[2] Negrescu 2004, pg.15
[3] Cassiodorus col. 1137: „...era dăruit cu o atât de mare pricepere a spiritului latinei şi a limbii greceşti, încât orice cărţi greceşti îi cădeau în mână le traducea în latină fără poticnire, pentru ca apoi, din nou, pe cele latine deja, să le recitească în greacă; încât credeai că sunt scrise la un loc versiunile pe care gura sa, cu o neştirbită iuţeală, le lăsa să curgă” (apud Negrescu 2002, pg. 33.)
[4] Cassiodorus col. 1137: „Dionisie, de neam scit, dar cu totul roman prin obiceiuri şi întru totul învăţat în ambele limbi” (apud Negrescu 2002, pg.32)
[5] Pentru amănunte vezi Negrescu 2004, pg.178-180
[6] Cassiodorus col. 1138: „ ...încredinţat întreg lui Dumnezeu, fără să respingă însă a fi părtaş la convorbirile despre cele lumeşti” (apud Negrescu 2002, pg.33)
[7] Terenţiu, Cel ce se pedepseşte pe sine, act. I, sc. I, v.25
[8] Cassiodorus col. 1138: „Cast peste măsură, ori de câte ori le vedea pe soţiile altora, era blând când se simţea izbit de vârtejul nebun al celor furioşi. Vărsa lacrimi mişcat de căinţă când auzea cuvintele flecare ale veseliei; postea fără a le aduce reproşuri celor ce-şi luau prânzul. De altfel le era spre plăcere comesenilor, căci printre bucatele hărăzite trupului, dădea mereu la iveală bogăţii ale spiritului, când era întrebat. Dacă mânca totuşi puţin în acele ocazii, se atingea doar de bucatele obişnuite. De aceea consider şi eu (i.e. Cassiodor) că supremul fel al puterii de a îndura se află printre plăcerile omeneşti, precum şi în a păstra măsura cumpătării.” (apud Negrescu 2002, pg.34).
[9] Cassiodorus col. 1138: „să-i impună în mod ruşinos unele lucruri care să pară că ar trebui să-i fie scuzate, până la un punct, ca greşeli”. (apud Negrescu 2002, pg. 34).
