Radu Ardevan, Livio Zerbini - La Dacia romana

Cartea cuprinde 10 capitole, fiecare cu o secţiune specială de bibliografie, care înlocuieşte sistemul de citare academică. Urmează o concluzie, un apendice iconografic, o cronologie a Daciei romane, lista guvernatorilor, bibliografia generală, corespondenţa toponimelor antice şi moderne şi un indice de nume.

Contrar aşteptărilor, capitolele 1-5 şi 9, dedicate Daciei preromane, Cuceririi romane, Daciei în timpul lui Traian, administraţiei, armatei şi istoriei din perioada anarhiei militare, sunt redactate de autorul italian, cele referitoare la economie, societate, problema romanizării şi perioada postromană aparţinându-i autorului clujean. Destinată străinilor, această istorie a Daciei cu pretenţii de exhaustivitate – conform declaraţiei din prefaţă şi de pe coperta a IV-a – este, deci, scrisă aproape în întregime de un străin. Bazată în special pe cercetările recente ale românilor, dar şi pe literatura germană, austriacă şi maghiară, cartea încearcă să ofere modelul cel mai verosimil de civilizaţie daco-romană, ca parte a civilizaţiei occidentale, adusă la nivelul de înţelegere al cititorilor nespecialişti. În completare, ilustraţia, în mod special hărţile, abordează în special temele mai puţin cunoscute ale geografiei istorice est-europene.

Capitolul 1, La Dacia preromana, atinge probleme referitoare la geografia şi economia teritoriului locuit de daci, elemente ale civilizaţiei din epocile neolitică, a bronzului şi fierului, dicuţia despre numele conferite de greci şi latini populaţiei nord-dunărene, coloniile greceşti întemeiate pe malul Mării Negre, evoluţia aşezărilor spre tipul oppidum şi a societăţii spre tipul de stat centralizat, guvernat de o religie ferventă, devenit capul unei ligi barbare antiromane. Se subliniază că civilizaţia dacică a intrat de timpuriu în contact cu cea romană, în prealabil prin intermediul grecilor, apoi prin peregrini supuşi Republicii, iar economia dacică, uzând deocamdată doar parţial de monedă, folosea aproape exclusiv denarul roman. Relaţiile cu lumea romană nu au fost doar paşnice, ci şi războinice, sfârşind, într-o primă fază, cu încorporarea în provincia Tracia a spaţiului dintre Dunăre şi Balcani. Capitolul se încheie cu nararea evenimentelor din pragul primei campanii a lui Traian în Dacia.

Capitolul 2, La conquista romana, este dedicat exclusiv evenimentelor militare care au dus la cucerirea Daciei, între anii 101-102 şi 105-106.

Urmǎtorul capitol, La Dacia nell’età di Traiano, discută probleme legate de graniţele provinciei, structura administrativă şi militară, drumurile, populaţia şi colonizarea, cu un ultim accent pe primul oraş construit de romani în Dacia: noua Sarmizegetusa.

Capitolul 4, La storia e l’administrazione della Dacia romana fino al 235 d. Chr., debutează cu reorganizarea hadriană, continuă cu progresele economice şi sociale din epoca antoniniană şi se încheie cu epoca Severilor, denumită “ultimul moment al pax romana”.

Capitolul 5, L’esercito ed il sistema difensivo, insistă asupra segmentării administrative a provinciei, pentru a i se asigura o cât mai eficientă apărare, realizată însă de o “armată unificată a celor trei Dacii”. Un alt subiect de interes este prezenţa dacilor în armata imperială, înainte şi după cucerire, grupaţi în unităţi militare speciale. Se discută despre sintagme precum vexillatio Dacica, utilizată în războiul partic al lui Septimius Severus, definită ca trupe aduse din Dacia, dar nu neapărat formate din daci. Existenţa unei asemenea identităţi etnice este privită nu doar ca o supravieţuire a dacilor în fosta lor patrie, ci mai ales ca o integrare a lor în noua civilizaţie, dar numărul restrâns al unor asemenea unităţi militare este privit ca o consecinţă a unei slabe prezenţe demografice a autohtonilor în Dacia romană.

Un alt capitol important, 6, L’economia, analizează principalele ramuri de producţie: agricultura, cu latura sa importantă axată pe creşterea animalelor, mineritul, meşteşugurile – ce decurg în mod firesc din resursele naturale exploatate şi din nevoile cotidiene ale populaţiei. Se discută despre munci urbane, prestate cu predilecţie de colonişti. Căile de comunicaţie, dezvoltarea comerţului şi afacerilor, impozitele, circulaţia monetară constituie de asemenea subiecte consistent dezbătute.

Capitolul 7, La societa, începe prin trasarea unei schiţe metodologice, refuzând considerarea lumii provinciale romane ca ceva uniform, indiferent de perioadă şi de arealul geografic. O bună analiză trebuie să înceapă prin prezentarea populaţiei: autohtone şi colonizate, cu instituţiile specifice fiecăreia dintre cele două părţi, segmentate, la rândul lor, în comunităţi urbane şi rurale. După o prezentare relativ detaliată a apartenenţei etnice a locuitorilor, realizată pe baza onomasticii, se discută, de asemenea detaliat, despre structura şi mobilitatea socială, cu diversele sale categorii onorifice şi profesionale. Urmează o prezentare a principalelor centre urbane, cu specificul lor economic şi strategic, cu problemele edilitare deconspirate de sursele arheologice.

Capitolul 8, Cultura e romanità, abordează limba vorbită, uzul scrierii, stadiul educaţiei la diversele nivele sociale, practicarea artelor, cultele religioase şi riturile funerare, frecventarea amfiteatrelor.

Capitolul 9, La provincia nel periodo dell’ anarchia militare, adică între 235-271, narează evenimentele politico-militare care au condus la abandonarea Daciei, eveniment discutat şi la nivelul ideologic în care a fost abordat de-a lungul timpului. Astfel, opiniei că provincia a fost totalmente golită de populaţie şi aceleia că au fost retrase doar armata şi administraţia li se subtituie interpretarea unei căi de mijloc, care insistă asupra retragerii treptate din Dacia a categoriilor socio-economice de la nivelul superior al societăţii, decăderea vieţii urbane şi lipsa produselor de bună calitate probând un asemenea exod. Restul populaţiei, redusă numeric şi sărăcită, a supravieţuit între limitele culturale ale civilizaţiei romane, rămânând să locuiască în fosta provincie.

Capitolul 10, La Dacia postromana, insistă asupra ideii că Imperiul nu a gândit niciodată abandonarea Daciei ca definitivă. Diversele atacuri ale migratorilor au fost permanent însoţite de reorganizarea garnizoanelor de pe malul stâng al Dunării. Populaţia a continuat să dezvolte o civilizaţie de tip roman, combinată cu apariţia comunităţilor imigrate în Dacia şi cu răspândirea creştinismului.

Concluzia vede cei 165 de ani de stăpânire romană în Dacia ca o epocă înfloritoare, cu o civilizaţie perfect racordată lumii mediteraneene. Regimul roman în Dacia a modificat radical viaţa şi civilizaţia din teritoriu, provocând efecte profunde şi în parte ireversibile. Romanizarea a fost deci completă, atât în plan social, cât şi cultural, generând o societate europeană capabilă să supravieţuiască până astăzi.

Privită din perspectiva cititorului dornic de a lectura o sinteză de istorie a Daciei romane, cartea oferă toate detaliile pentru construirea imaginii de ansamblu corecte din punctul de vedere al ultimelor cercetări şi interpretări. Din acest unghi, lucrarea este remarcabilă sub aspect ştiinţific. Ochiul cititorului dornic să afle mai mult, va fi însă dezamăgit de lipsa aparatului critic şi de senzaţia de lucru deja citit. Cartea nu trebuie însă citită cu un asemenea ochi, deoarece scopul său este unul în primul rând de popularizare, într-un mediu prea puţin familiarizat cu subiectul, chiar dacă acest mediu este tocmai matricea din care a pornit transformarea europeană a Daciei. Lucrarea este însă la fel de valabilă şi pentru cititorul român, pentru care nu există încă o asemenea abordare, cu bibliografia adusă la zi.