Interviu cu prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din Cluj-Napoca
- Stimate domnule Ovidiu Pecican, sunteţi doctor în istorie, cercetător în antropologie culturală şi autor a peste douăzeci de volume de specialitate, carieră aparent paradoxală pentru cineva care a debutat în (sau prin) literatura SF. Ce au în comun, din propria perspectivă, cele două domenii?
- Ambele marşează pe ipoteze şi interpretări ale unor fapte – dovedite sau socotite – reale, deşi unul dintre domenii vizează cunoaşterea trecutului, iar celălalt propune scenarii alternative pentru viitor sau pentru prezenturi paralele. Şi, tot aşa, ambele se exprimă printr-un discurs narativ.
- Poate cel mai specific motiv SF este cel al călătoriei în timp - prilej, pentru mulţi autori, de a repune în discuţie nu doar tabu-urile ştiinţifice (bunăoară, prezumata imposibilitate a străbaterii timpului), ci şi convenţii filosofice ori sociale legate de raportarea omului la dimensiunea cronologică. Se poate stabili o legătură, nu neapărat de cauzalitate, între această dezbatere science fiction şi curentele zise "de relativizare" a istoriei - a percepţiei acesteia, de bună seamă?
- De vreme ce aţi stabilit-o deja, avem dovada că se poate. Vizitarea trecutului, pe care o practicăm deja în forme diverse (aruncând o privire prin vechi colecţii de poze, urmărind documentare filmate acum un secol, visând la trecut într-un muzeu plin de costume şi arme, obiecte de consum, inscripţii etc.) este deja o realitate ce se exprimă în multiple moduri. Tot aşa şi discursul istoricului tinde să se elibereze de obligativitatea versiunii unice, luând în mod democratic seama la multiplele niveluri ale reconstituirii istorice (istoria anonimilor, Istoria proeminenţilor, istoria corporală, istoria ideilor, istoria animalelor etc.). Tendinţele de care vorbim sunt vechi, dar cadrele de viaţă democratică şi ieşirea din autarhie prin agregări trans-statale de tipul UE, CSI, SUA, ca şi globalizarea, le accelerează şi le fac vizibile şi influente. Cauza comună însă trebuie să fie natura complexă a omului, curiozitatea, tendinţa de a cunoaşte mai mult, prin cele mai diverse abordări posibile.
- Cât de "absolut" este referenţialul "fapt istoric" în abordările de formulă relativizantă? Sunt "fapte" (deci puncte de reper în stabilirea aşa-numitului "adevăr istoric") şi, spre exemplu, semnificaţiile date de contemporani propriilor lor acţiuni? Pentru a exemplifica, citându-vă lucrarea "Între cruciaţi şi tătari. Creştinătate occidentală şi nomazi în Europa central-sud-estică": este "fapt istoric" sau doar up-gradare interpretativă gestul lui Ioniţă Caloianul de a evoca în faţa liderilor cruciaţi, în susţinerea acţiunilor sale politico-militare, mitul fondator al civilizaţiei romane, Exodul din Troia?
- Conceptul de “fapt istoric” cunoaşte interpretări plurale. În istorie, el este echivalentul unităţii de măsură ce este metrul-etalon pentru măsurarea, europeană, a spaţiului. Altfel spus, reprezintă “pasul” cu care avansează istoricul pe tărâmul trecutului. Uneori este vorba de o bătălie, data încheierii unui tratat, momentul unei naşteri sau al unui deces. Mai recent, diversele istorii ce scot trecutul din selecţia restrictivă de până ieri, care îl reducea la evenimente politico-diplomatico-militare, fapte istorice au devenit şi ideile, tendinţele, umorile, bolile, dineurile, câte şi mai câte. Prin urmare, recursul ţarului românilor şi al bulgarilor, şi comandantul militar al cumanilor care a fost Ioniţă cel din dinastia Asăneştilor (1197 - 1207) la un motiv al discursului politic legitimator din Europa papal-princiară a vremii lui rămâne atât fapt istoric, cât şi utilizare abilă a unei formule de discurs diplomatic. Manipularea, câtă va fi fiind, îi aparţine însă ţarului, nu istoricului care o constată şi încearcă să îi înţeleagă raţiunea.
- În ce măsură un construct "de mitologie istorică" poate face istorie? Altfel spus, îşi pot găsi ucroniile - exerciţiile de imaginaţie de genul "ce-ar fi fost dacă?" - un corespondent în realitatea cultural-istorică? Ce rol i se poate acorda, în cercetarea istorică, imaginaţiei, creativităţii?
- În exact aceeaşi măsură în care astăzi alien-ii, OZN-urile, comunicarea cu spiritele şi parapsihologia – toate teme obsesive, pentru unii realităţi, pentru alţii fantasme – redimensionează realitatea cotidiană. Frontiera rămâne însă labilă, mitologiile trec cu uşurinţă în istorie certificată. Nu sunt multe zile de când buletinele de ştiri au identificat în imagini filmate, fără trucuri, într-o căprioară cu un enigmatic corn crescut în mijlocul frunţii, faimosul monocher sau inorog ce populează mitologia medievală. Până la descoperirea dragonului din nu ştiu care insulă, nimeni nu credea în existenţa balaurilor. Şi cine ar fi pariat pe clone cu jumătate de secol în urmă? Fără “mitologia troiană” Schliemann mai descoperea Troia? Fără imaginaţie şi creativitate, istoriografia moare. Totul este că ne luăm însă toate precauţiile atunci când o punem la bătaie, îngrădind-o cât mai riguros din punct de vedere metodologic, nelăsând-o să zburde fără opreliştile cunoaşterii riguroase, de tip ştiinţific.
- Aţi revenit, cu insistenţă, asupra unui nume de referinţă al culturii istorice româneşti: Bogdan Petriceicu Hasdeu, probabil ultimul mare enciclopedist al culturii naţionale. Ce v-a atras la acest autor-personaj? Ce poate oferi omului de cultură contemporan raportarea la el şi care sunt, eventual, capcanele unui atare demers?
- Cred că din răspunsurile de mai sus rezultă de ce Hasdeu mi s-a părut mereu un istoric total, neinhibat de precarităţile zilei, informat şi curajos în a-şi afirma originalitatea. Desigur, cutezanţele l-au costat şi unele dintre rezultatele la care a ajuns au fost invalidate ulterior. Dar nu toate în mod definitiv. Schimbarea de paradigmă a cunoaşterii, ce se prefigurează astăzi în zona ştiinţelor socio-umane poate, cred, conduce şi la reconsiderarea enciclopedismului haşdean, mai cu seamă că, în anii din urmă, transdisciplinaritatea şi aspiraţia către o cunoaştere reunificatoare şi-au redobândit profeţii... Pornind de la o temă propusă, în anul I de facultate, de profesorul meu, am descoperit în timp un traseu complicat ce conduce către evidenţa excelenţei savantului dincolo de stereotipurile consacrate. Cum încă nu avem o ediţie completă a scrierilor lui, confirmările vor trebui să vină abia de aici înainte.
LAURENŢIU NISTORESCU