Raporturile dintre populațiile de frontieră și instituțiile Imperiului Roman. Cazul limiganților

La două secole după abandonarea regimului republican și transformarea sa într-o putere eminamente globală, Imperiul Roman s-a confruntat cu o îndelungată perioadă de anarhie. Întinsă practic pe toată durata secolului III și având ca principal factor generator ceea ce astăzi am desemna drept tendințe federaliste, această perioadă a forțat societatea romană în ansamblul său la un amplu proces de reinventare instituțională, care a fost gestionat de un regim politic inovativ - Tetrarhia - și s-a încheiat cu transformarea Imperiului circummediteranean, prin pașii succesivi făcuți de Constantin cel Mare și Teodosie, în decursul secolului următor, într-o putere suprastatală de esență teocratică. Până la Dioclețian, însă, diagnosticul pe care l-a formulat, la vremea sa, Ernest Renan, în conferința "Qu'est-ce qu'une nation?"¹, are deplină acoperire, cel puțin pentru teritoriile din exteriorul Italiei și oicumenei elenistice: Imperiul Roman a fost mai puțin un stat propriu-zis și mai mult o uriașă asociere de entități dintre cele mai diverse, menită să asigure ordinea, pacea și civilizația. Chiar și după decizia revoluționară a împăratului Hadrian de a pune capăt mișcării de expansiune teritorială și a stabili pe teren frontiere ferme – chiar mai ferme decât în epocile moderne, întrucât ele s-au materializat prin amenajarea unor construcții genistice gigantești, limesurile -, Imperiul Roman nu a avut, vorbind în termeni instituționali, o delimitare explicită și nenuanțată a interiorului de exterior. Mii de tratate, unele dintre ele respectate de-a lungul unor întregi epoci, altele păstrându-și valabilitatea pentru cel mult un sezon agricol, sau doar acceptarea tacită, în termeni de realpolitik, a unui status quo impus de legiunile și diplomația Romei, legau sute de entități etnopolitice, unele dintre ele având la rândul lor doar o existență episodică, de complicata și mereu schimbătoarea arhitectură organizațională a Imperiului. Cu o excepție notabilă (frontiera din Orient, care a constituit nu întâmplător scena unei conflagrații întinse pe mai mult de jumătate de mileniu), nici una dintre entitățile situate dincolo de limesurile administrative – dar, subliniem, nu dincolo de realitatea interioară a Imperiului Roman – nu a atins sau nu mai avea la data instituirii stării de vecinătate cu domeniul roman nivelul de dezvoltare statal.

Această stare de dualitate, nici-în-exterior-nici-în-interior, avea să se perpetueze multă vreme după reorganizarea dioclețiană a Imperiului, pe toată lungimea limesului european, dar mai cu seamă de-a lungul Dunării, deopotrivă pe tronsonul mijlociu și pe cel inferior. Este motivul pentru care, în secolul IV mai cu seamă, cei mai mulți împărați, începând cu Constantin cel Mare și fiii săi, fac din principalele centre urbane ale Dunării mijlocii, cu precădere din Sirmium, cartierul general al guvernării lor militare.

O identitate eterogenă: cei de dincolo de limes

Pentru poetul Ovidius, instalat cu trei secole și jumătate mai devreme lângă Dunăre, problema de identizare² a populațiilor de pe celălalt mal era simplă: aceștia sunt numiți geți, sauromați ori sciți³, fără a distinge între sensurile etnic, geografic sau cultural, pentru că ei sunt, pur și simpli, alții. Epoca lui Ovidiu este însă cea a unui Imperiu în construcție, caracterizat prin realitatea unei frontiere mobile – în vreme ce, începând din epoca anarhiei militare, în care pleiada de lideri secesioniști care și-au asumat direct sau tacit calitatea de imperator au mobilizat cu ușurință forțe umane de pe ambele flancuri ale frontierei militar-administrative, această graniță nu mai este o simplă linie de demarcație, fie ea și mobilă, ci un univers în sine, o societate în care coabitează zeci și chiar sute de personaje colective aflate, simultan, înăuntrul și în afara așezământului instituțional imperial. Această stare de fapt caracterizează întreaga frontieră europeană, de la gurile Rinului la cele ale Donului, însă situația cea mai fluidă, cea mai greu de cuantificat în termeni etno-politici sau etno-geografici este cea de pe malul stâng al Dunării mijlocii. Formal, în acest areal se află, istoricizat de trei secole în vremea dinastiei constantiniene, ”regatul” sarmatic - ne grăbim să precizăm că termenul de ”regat” este impropriu aici, întrucât, parțial din preocuparea autorităților imperiale de a nu permite cristalizarea unei forțe solid structurate la frontierele sale, parțial din cauza modului în care s-a construit această entitate etno-politică (prin câteva valuri de imigrare care s-au suprapus unor reminiscențe demo-culturale anterioare, preponderent dacice și celtoide), această structură nu a fost caracterizată niciodată prin unitate politică – dar și un ansamblu de entități etnice pe care istoriografia le-a consacrat sub eticheta de ”daci liberi” și, avem a presupune, dată fiind succesiunea de evenimente deschise de războaiele marcomanice, o multitudine de grupări nou-sosite, aparținând în cea mai mare parte a lor conglomeratului de populații est-germanice dislocate din bazinul Vistulei: quazi, vandali, gepizi ș.a.m.d. Raporturile instituționale ale acestui conglomerat cu ansamblul instituțional imperial sunt mereu nestatornice, după cum nestatornică este și politica centrului de putere roman față de el. În anii 102-106, Traian încorporase de facto această regiune în Imperiu, fără să-i acorde o organizare provincială, pentru ca, un deceniu mai târziu, Hadrian să certifice situarea acesteia în afara frontierelor. În 167-175, după ce-i înfrânge sever în contextul primului război marcomanic, Marcus Aurelius – cel dintâi împărat care-și arogă titlul Sarmaticus – intervine brutal în raporturile de putere dintre entitățile regiunii, acordându-le sarmaților iazygi (posibil, doar uneia dintre grupări⁴) un statut hegemonic, susținut prin privilegiul unei linii comerciale directe cu roxolanii și prin dreptul de extindere a controlului teritorial pe un anumit areal la est de Tisa. Foarte posibil, în această perioadă își are începutul procesul de edificare a limesului banato-crişean, proiectul având justificarea de a securiza această frontieră: cert este, pe de o parte, că lui Marcus Aurelius îi este atribuit proiectul înființării noilor provincii ale Marcomaniei și Sarmației⁵ (proiect abandonat în contextul guvernării discreționare a succesorului său, Commodus, dar care explică utilitatea și configurația limesului), iar pe de alta, că arheologii timișoreni au pus în evidență în tronsonul de limes de la Dumbrăvița, material de secol II⁶. Împotriva sarmaților dunăreni vor interveni, rând pe rând, împărații Maximinus Thrax (în 236), Aurelian (în 270), Carus (în 282-283), Diocletian (în 286 și 293), Galerius (în mai multe momente campanii din anii 299-307), Licinius (în 310 și 318) și Constantin cel Mare (în 321) - de menționat fiind că, între aceste episoade de confruntare frontală, relațiile dintre Imperiu și așa-zisul regat sarmatic au avut parte de reglementări juridice care au fost efectiv aplicate doar pe durate foarte scurte.

Dincolo de domeniul teritorial sarmatic, atât de fragmentat în termeni de organizare politică, către frontierele occidentale ale provinciei Dacia Augusti, au existat întotdeauna, în aceste trei prime secole ale erei, formațiuni etno-politice de sine stătătoare, în care nu avem nici un impediment să vedem acele comunități etichetate drept ”daci liberi”, pe care Traian – ori, mai curând, succesorul său Hadrian – le-a lăsat în afara așezământului provincial. Extrem de lacunar atestată, vecinătatea lor cu Imperiul nu putea fi decât una de natură clientelară, semnificativ mai puțin importantă pentru autoritățile imperiale, dat fiind potențialul redus militar sau economic al acestor grupări, dar și mai puțin tulburate de inițiative politice locale. Asemenea inițiative par să nu fi lipsit însă cu totul, contextele de reconfigurare a raporturilor de putere dintre comunitățile regiunii – așa cum au fost cele din perioada războaielor marcomanice sau cele care-i vor aduce în prim-planul scenei istorice, drept e că efemer, pe limiganți – obligându-i pe dacii liberi să adopte o atitudine sau alta, mai mult sau mai puțin conformă deciziilor imperiale.

Statutul Daciei post-aureliene și riparensii

Inițiative politice mai mult sau mai puțin aliniate politicilor promovate de centrul imperial manifestase, cu atât mai pregnant, și elita provincială a Daciei. Aparent lipsită de voință politică locală, de la insurecția prilejuită de decesul cuceritorului Traian și până la sfârșitul domniei lui Commodus, Dacia Augusti avea să-și afirme potențialul de atitudine geopolitică mai întâi în contextul instaurării dinastiei Severilor⁷, în solidar cu elitele celorlalte provincii dunărene, iar mai apoi, în filiația rețelelor de interese formate sub protectoratul Severilor⁸, în perioada anarhiei militare, fie ca susținători ai mișcărilor secesioniste (în primul rând a grupării Ingenuus-Regalianus, dar, pare-se, și a așa-numitului ”Imperiu Galic”), fie ca aspiranți legitimiști la puterea imperială centrală (gruparea lui Aureolus). Deficitul de fidelitate al provinciei traiane față de centrul imperial s-a manifestat, de altfel, și în contextul preluării tronului de către Aurelian, în contextul mișcării insurecționale din anii 270-271, conduse de trezorierul imperial Felicissimus, frondă care nu poate fi disociată de lichidarea exponentului provinciei în competiția pentru puterea supremă, generalul de cavalerie Aureolus. Împăratul Aurelian este explicit în această privință: în evenimente și-au pierdut viața 7.000 dintre susținătorii lui Felicissimus, corăbieri, grăniceri, militari ai castrelor şi provinciali daci, sau, în limbajul documentului (detaliu deloc neglijabil, izvorul antic citează corespondența împăratului cu consulul Ulpius Crinitus⁹), septem milibus lembariorum et ripariensium et castrianorum et Daciscorum¹⁰. Formularea trebuie să ne rețină atenția, întrucât ea o precede nu doar cronologic, cât mai ales în termeni cauzali, pe cea care-i aduce în prim-plan, trei generații mai târziu, pe limiganți. Originar din Serdica (deci din vecinătatea apropiată a teritoriului de desfășurare a evenimentelor), dar mai cu seamă în virtutea apartenenței sale la vârfurile politice și sacerdotale¹¹ ale elitelor imperiale, Aurelian putea distinge cu ușurință între diferitele categorii social-politice din provinciile dunărene. La șase decenii după decretarea Constituției Antoniniene, vechile distincții între cetățeni, italici, soci, provinciali și peregrini deveniseră inoperante, cetățenii Imperiului fiind distinși între ei, acum, doar după provincia de origine și statutul socio-profesional. Descendenți ai autohtonilor, ai coloniștilor sau ai tot mai frecventelor mixaje dintre aceștia, locuitorii civili ai provinciei nord-dunărene erau desemnați ca daci, statutul civis romanus fiind subînțeles. Disjungerea în raport cu supuși¹² civili a celor câteva categorii militare – corăbierii (corpul militar profesionist al flotei interioare dunărene), grănicerii (păzitorii frontierei) și oameni ai castrelor - este firească, mai ales întrucât cel puțin ultimele două dintre acestea vor evolua în categorii sociale distincte. Ne atrage atenția aici categoria riparensilor/grănicerilor, această denumire urmând să se regăsească și în titulatura oficială a uneia din diviziunile administrative ale Daciei Nova, creată la sudul Dunării de chiar împăratul Aurelian în cadrul mai amplului proces de reorganizare a Imperiului, după reunificarea acestuia. Dacia Ripensis este - suntem obligați la această reevaluare mai ales în lumina ultimului val de descoperiri arheologice, care pun fără dubiu în evidență faptul că locuirea și administrarea romană a continuat la nordul fluviului chiar și în mediul urban, chiar și prin componenta militară - o unitate administrativă a Imperiului care se întindea pe ambele maluri ale Dunării, și nu doar în sudul fluviului. Ideea că o provincie nou creată din măsuri de securizare a frontierei și-ar fi avut capitala¹³ tocmai pe frontiera expusă este logic inacceptabilă. Dincolo de acest considerent, suntem obligați să ținem cont de câteva documente de prim rang, care atestă atât faptul că Dacia (sau cea mai mare parte a provinciei traiane) este în continuare administrată direct, ca oricare altă provincie interioară a Imperiului, de administrația centrală – și facem aici trimitere la harta militară imperială cunoscută drept Tabula Peutingeriana¹⁴ -, respectiv, că un important dispozitiv militar regulat continuă să staționeze la nordul fluviului chiar și la un secol după reforma sistemului defensiv al Imperiului – cu trimitere la Notitia Dignitatum¹⁵. Realitățile descrise de aceste două documente sunt confirmate, în detaliu, și de evenimentele care-l au ca protagonist pe împăratul Constantius, din anii 337-359, pe care le descrie Ammianus Marcellinus. Mai zăbovim asupra acestei probleme pentru a semnala că, în literatura latină a Imperiului Târziu, termenul riparensi este frecvent sinonimizat prin cel de limitanei – și că, într-o formulă sau alta, acesta ne dezvăluie statutul locuitorilor daciilor de pe ambele maluri ale Dunării, în secolele de după așa-zisa ”retragere aureliană”: cetățeni/supuși ai Imperiului, al căror contract cu statul incumbă obligația de pază a frontierei.

Limitanei şi limiganţi

Faptul că Historia Augusta, un izvor a cărui redactare are loc la două sau trei generaţii după sfârşitul domniei împăratului Aurelian, îi atribuie acestuia cea mai veche referinţă la riparensi/limitanei merită să ne atragă suplimentar atenţia, întrucât fondarea acestei instituţii (o armată regulată de frontieră, a cărei întreţinere cade în principal în sarcina comunităţilor locale din apropierea limesului şi care se diferenţiază radical, ca statut social-politic, logică şi mijloace de operare, de armata de front) este atribuită îndeobşte fie lui Diocletian, fie lui Constantin cel Mare¹⁶. Avem, astfel, constituită prezumţia că limitaneii, una dintre creaţiile juridico-militare prin care Imperiul a reuşit să depăşească epoca anarhiei militare din veacul al III-lea, a luat fiinţă chiar din vremea lui Aurelian, suveran care pregăteşte din multe puncte de vedere ampla reinventare a statului pe care o va desăvârşi Diocletian, respectiv – ceea ce ne interesează într-un grad mai ridicat – că rolul decisiv în impunerea acestei formule l-a avut realitatea social-politică de la frontiera dunăreană.

Ipoteza pe care o prezentăm aici este că, într-un fel sau altul, această reformă şi-a făcut simţite efectele şi dincolo de frontierele Imperiului, prin crearea, în exteriorul teritoriului suveran, a unei instituţii în oglindă, prin care autoritatea imperială a reuşit să-şi extindă autoritatea în Barbaricum, în decursul intervalului de un secol şi jumătate scurs de la refacerea unităţii statale de după epoca anarhiei militare şi până la redivizarea Imperiului în contextul creat de fenomenul hunic. Ca şi în numeroase alte cazuri, nu avem de-a face cu o creaţie instituţională din neant, ci cu rafinarea unei instituţii preexistente: cea a foedus-ului¹⁷. Derivată dintr-o alianţă asimetrică, instituţia foedus-ului s-a transformat treptat, în epoca Republicii târzii, într-un raport de dominare de către Roma a aliatului său, acesta trecând ulterior, în procesul de transformare dintr-un subiect de drept de sine stătător într-o componentă a statalităţii romane (o provincie), prin alte câteva trepte intermediare: socii et amicii populi Romani¹⁸. După Hadrian însă, dar mai cu seamă după epoca anarhiei militare, acest parcurs a încetat să mai aibă ca finalitate încorporarea în Imperiu a partenerului de alianţă. În schimb, interesul pentru controlarea situaţiei de la frontieră printr-un mecanism juridico-diplomatic flexibil s-a menţinut, după încetarea politicii expansioniste şi trecerea în defensivă, strategia Romei urmărind stabilirea unui cordon exterior de securizare a frontierelor, printr-un sistem contractual cu entităţile etnopolitice din apropierea limesului. Toate populaţiile învecinate cu Imperiul se aflau sub hegemonia Romei; însă atunci când se bucurau de o încredere sporită, îşi puteau asuma faţă de statul roman o serie de obligaţii de natură preponderent politico-militară, beneficiind în schimb de un pachet de avantaje economico-sociale. Aceste entităţi dobândeau, astfel, un statut juridic nou, de populaţii sub protectorat imperial, fără a fi însă efectiv adăugate edificului statal – un statut exprimat prin expresia juridică limes gentes – neamurile limesului, limiganţi.

O atestare documentară de referinţă

Avem a presupune, dată fiind evoluţia ulterioară a evenimentelor, că noua creaţie juridică nu a putut supravieţui transformărilor pe care tabloul politic euro-mediteraneean le-a suportat la jumătatea secolului V – atât dispariţia definitivă a unităţii statale a Imperiului, cât şi plusul de consistenţă instituţională pe care-l dobândeşte lumea Barbaricumului începând cu epoca hunocraţiei făcând inoperantă instituţia limigantă. Această stare de fapt explică în mare măsură precaritatea atestărilor documentare care să certifice această interpretare; ele nu lipsesc însă cu desăvârşire, cea mai notorie fiind cea consemnată de Ammianus Marcellinus, relativă la evenimentele din regiunea Dunării mijlocii, de la jumătatea secolului IV.

O lectură atentă a textului lui Marcellinus este de natură nu doar să ne ofere descrierea procesului de acordare a statutului de limiganţi, ci şi să ne furnizeze, raportat la percepţia clasicizată în istoriografia curentă, câteva mici surprize. Cea mai importantă dintre ele o constituie faptul că evenimentele în cauză implică nu două, ci trei comunităţi de limiganţi, fiecare dintre acestea având o identitate distinctă şi un comportament diferit în economia istorică. Redăm, succint, filmul evenimentelor.

În primăvara anului 358, împăratul Constantius începe o campanie împotriva sarmaţilor şi quazilor, care atacaseră Pannonia¹⁹, contraatacând cu o armată pe quazi şi cu o alta pe sarmaţi²⁰. Quazii sunt urmăriţi peste Dunăre, refugiindu-se în munţi (Carpaţii Slovaciei), facţiunile conduse de Araharius şi Usafer cerând pace. Unele facţiuni ale sarmaţilor, în principal cea condusă de regele Zizais şi subregii Rumo, Zinafer şi Fragiledum, se supun împăratului, care negociază cu ei separat de quazi²¹. În cadrul negocierilor cu sarmaţii, împăratul acceptă să le dea acestora acele teritorii de la est de Tisa ai căror locuitori s-au emancipat anterior, pe calea armelor, de sub dominaţia sarmată, alungându-şi foştii stăpâni la victoali²². După aceste negocieri, împăratul îşi mută armata la Brigetio, unde i se supun şi quazii regelui Vitrodorus şi subregelui Agilimundus²³. După încheierea păcii cu sarmaţii şi quazii, Constantius îşi aduce armata lângă Parthiscon, pentru a pune în aplicare prevederile tratatului cu Zizais, respectiv, pentru a restaura autoritatea grupării sarmate conduse de acesta asupra unor teritorii de la est de Tisa, adjudecate de limiganţi²⁴. Pe malul stâng al Tisei este concentrată o armată a limiganţilor care se emancipaseră de sarmaţi²⁵ şi care sunt identificaţi ulterior cu termenul de amicensi²⁶. Armata acestora trece Tisa, făcând act de supunere faţă de Constantius şi solicitând să fie lăsată pe teritoriile sale, altminteri fiind gata să opună rezistenţă. Constantius ordonă atacul şi îi învinge într-o bătălie de jumătate de oră²⁷. După această campanie, Constantius primeşte titlul de Sarmaticus pentru a doua oară, dar – nota bene! – nu resimte nevoia asumării unui titlu de Limiganticus, în pofida faptului că operaţiunea armată împotriva acestora fusese atât de însemnată, încât împăratul solicitase sprijin simultan de la sarmaţii propriu-zişi şi taifali²⁸. În fine, la începutul anului următor (359), situaţia din regiunea Tisei inferioare se deteriorează din nou, iar Constantius trimite la limiganţii sarmatici o misiune formată din doi tribuni şi apoi porneşte o campanie militară împotriva acestora²⁹. O bătălie importantă are loc la Acimincum, în prima fază împăratul scăpând cu fuga, în vreme ce garda sa pretoriană este ucisă, pentru ca în final armata imperială să-i înfrângă pe sarmaţi³⁰.

Analiza riguroasă a textului ne permite să facem următoarele afirmaţii:

• statutul de comunitate limigantă se acorda printr-un tratat parafat de împărat: gruparea sarmaţilor lui Zizais este desemnată ca limigantă abia după perfectarea acestui instrument juridic, iar nerespectarea tratatului este considerată trădare şi tratată ca o problemă de ordin intern, nu ca o agresiune din exterior (aşa explicându-se şi inexistenţa unui titlu Limiganticus)

• o dată cu protectoratul imperial, comunitatea limigantă dobândea recunoaşterea dreptului de administrare asupra unui teritoriu, considerat ca aparţinând de jure Imperiului; dreptul de administrare prin mandat imperial al unui anumit teritoriu poate fi aplicat şi unei periferii regionale care include fortificaţii, aşa cum este cazul picensilor³¹

• în schimbul acestui privilegiu, comunitatea limigantă se angaja să acorde, la cererea autorităţii imperiale, tribut şi recruţi pentru armată; acesta este comportamentul limiganţilor amicensi³² - pe care împăratul îl ignoră sub pretextul că amicensii nu sunt sinceri, de facto el încălcând tratatul anterior pentru a satisface aranjamentele asumate prin noul tratat, favorabil altei grupări

La un secol după aşa-zisa „retragere aureliană”³³, observăm, aşadar, la nordul Dunării, în arealele periferice ale unei provincii care continuă să facă parte din Imperiu şi să fie administrată ca oricare altă provincie intra limes, că Romania – amintim, acesta este titlul oficial pe care-l poartă statul roman, după edictarea Constitutiei Antoniniana – îşi face simţită prezenţa hegemonică nu doar prin mecanisme culturale şi de civilizaţie, ci şi prin structuri instituţionale vii, dinamice, fatalmente şi foarte fluide în această regiune de interferenţe. Acest eşafodaj de norme şi comportamente induse îşi aduce şi el aportul la îndelungatul proces de romanizare care cuprinsese, în întregime, larga macroregiune a bazinului dunărean – dar, fapt mai puţin luat în considerare până acum, oferă totodată şi instrumentele şi motivaţiile pentru (re)constituirea unei voinţe politice locale, disjunctă de cea a Imperiului propriu-zis.