Dacă izvoarele literare care ne-au parvenit nu conţin nici o referire nemijlocită la la instituţiile asociate comunităţilor locale din cuprinsul teritoriului de referinţă (stare de fapt valabilă atât pentru epocile arhaică şi preclasică, cât şi pentru cea clasică a istoriei geto-dacilor), nu mai puţin adevărat este faptul că manifestările acestor structuri instituţionale pot fi detectate fără prea mare efort interpretativ atât în unele relatări mai ample despre momentul şi regiunea care ne interesează aici, cât – mai ales – din corecta aşezare în context a informaţiilor oferite de cercetarea arheologică. De departe, cea mai consistent documentabilă clasă de instituţii locale o constituie fortificaţiile, acestea reprezentând – din perspectiva pe care o investigăm în studiul de faţă – cea mai explicită formă de reflectare a reţelei instituţionale care prelungeşte în teritoriu autoritatea politică centrală.
Secolul II î.Hr. prezintă, în ceea ce priveşte fortificaţiile Daciei Magna, o vădită schimbare de peisaj în raport cu epoca anterioară. Cetăţile de mari dimensiuni, capabile să adăpostească în interiorul zidurilor populaţii de mii şi chiar zeci de mii de oameni[1], aşa cum au fost cele iniţiale de la Babadag şi Beştepe, Bâzdâna şi Coţofenii din Dos[2], ori pleiada de cetăţi carpice de epocă prebastarnă[3], au ieşit din uz, tabloul fiind dominat acum de fortificaţii de dimensiuni relativ mai mici[4], deservind doar anumite elite ale societăţii. Uneori, precum la Bâzdâna, transformarea are ca obiect acelaşi amplasament, refortificarea la scară redusă fiind prilejuită de o dezafectare a cetăţii anterioare, mai extinse, această ieşire din uz putând fi asociată (deşi nu în mod ferm) unui factor extern – atac, asediu, abandonare într-un context politico-militar defavorabil ş.a. Alteori, precum în cazul marilor cetăţi din nordul Dobrogei, dezafectarea cetăţilor pare a fi legată nu atât de distrugerea lor (în contexte care-i pot implica fie pe sciţii lui Atheas, fie pe macedonenii lui Filip al II-lea, Lisimah etc., fie pe celţii dunăreni), cât mai degrabă de constatarea inutilităţii lor – interpretarea bazându-se pe faptul că importante comunităţi autohtone continuă să vieţuiască în acelaşi areal, chiar şi după abandonarea cetăţilor.
Cea dintâi concluzie este că, în acest veac postceltic, fortificaţiile din spaţiul geto-dacic nu mai exprimă voinţa comunităţilor în întregul lor, ci pe cea a unei autorităţi supralocale. Concluzia este, de altfel, în deplină consonanţă cu informaţiile literare contemporane, care ne descriu mişcările unor oşti prezentate explicit[5] sau implicit[6] ca numărând mii sau chiar zeci de mii de luptători, parte însemnată dintre aceştia fiind militari de carieră – asemenea efective neputând fi puse la dispoziţie decât de un organism politic de mari dimensiuni şi cu o bună articulare instituţională.
Pentru marile armate getice, care sunt puse în mişcare cu mare frecvenţă în această perioadă, fortificaţiile din propriul teritoriu reprezintă indispensabilele baze logistice, care fac posibilă aprovizionarea, camparea, comunicarea, nu în ultimul rând, acoperirea eficientă a teritoriilor pentru al căror control au fost mobilizate. Dar funcţiile pe care, în opinia noastră, le exercită în această perioadă amenajările defensive autohtone sunt mult mai complexe, depăşind cu mult sfera apărării globale a sistemului social-politic căruia îi aparţin. Am evocat deja corelaţia dintre sistemele de fortificaţii şi cele câteva mari resurse strategice susceptibile de a fi făcut obiectul unor monopoluri mai mult sau mai puţin instituţionalizare ale puterii centrale din regatul getic ori din ansamblul social-politic al dacilor occidentali - sarea, fierul, aurul[7]. Aceste „vecinătăţi sugestive” ne îngăduie să prezumăm că fortificaţiile îndeplineau – în solidar cu întregul sistem militar care le îngloba – importante funcţii economice: de coordonare a exploatărilor propriu-zise (indiferent dacă prin proprii recruţi ori prin impunerea unor obligaţii de această natură comunităţilor locale, poate şi prizonierilor de război, sclavilor proprii etc), de colectare şi prelucrare primară (prezenţa unor ateliere în interiorul sau în imediata apropiere a fortificaţiilor pare a constitui regula) şi, fireşte, de transport şi comercializare a acestora. Similar vor fi stat lucrurile şi în ceea ce priveşte supravegherea marilor rute comerciale, în cazul acestora funcţiile de asigurare a securităţii fluxurilor de comercianţi şi mărfuri îmbinându-se cu cele de prelevare a cotelor/taxelor prezervate fiscului regal[8] - parte din aceste sume fiind destinate, nu avem motive să ne îndoim, tocmai susţinerii foarte dezvoltatului organism militar autohton.
Relativ la dimensiunile acestui organism (aşa cum îl configurează reţeaua de amenajări defensive din teritoriu), se cuvine să formulăm câteva observaţii. Aşa cum arătăm în anexă, numărul fortificaţiilor prezumate a fi fost funcţionale în decursul secolului II î.Hr. este (dacă ne rezumăm la cele identificate şi recenzate până în prezent) de 71, două treimi din acestea concentrându-se în teritoriul pe care – în temeiul analizei de context a evenimentelor politico-militare expuse în celelalte capitole ale prezentei teze – îl atribuim statului getic[9]. În ordinea firească a lucrurilor, trebuie să admitem că fiecărei fortificaţii îi corespunde o garnizoană permanentă, al cărui efectiv cumula câteva sute de luptători[10], fapt care conduce, pentru ansamblul celor cel puţin 45 de cetăţi eminamente getice luate în analiză, la concluzia că autoritatea centrală getică dispunea în orice moment, prin însumarea garnizoanelor subordonate, de un corp militar profesionist cifrat la valori cuprinse între 20.000 şi 40.000 de luptători[11], dacă nu chiar mai mult. Aceste dimensiuni ale garnizoanelor sunt de natură să ne sugereze şi faptul că garnizoanele (fiecare în parte, implicit şi însumate) reprezentau, totodată, şi un consumator privilegiat, fapt care va fi contribuit într-o măsură importantă la atractivitatea comercială a aşezărilor asociate amenajărilor defensive şi (implicit), la monetarizarea pieţelor locale, aspect consistent ilustrat prin descoperirile arheologice de gen[12].
Strâns legat de poziţia fortificaţiilor şi dimensiunea garnizoanelor asociate, trebuie să abordăm şi un alt aspect deosebit de relevant: relaţia dintre instituţia militară locală şi comunitatea alături de care aceasta funcţionează. Nu ne putem îndoi, simplul fapt de a găzdui un contingent înarmat de această mărime conferea comandanţilor militari ai garnizoanei o autoritate specială pe plan local, chiar şi în absenţa unor norme care să reglementeze acest raport de forţe. În mod logic, trebuie să prezumăm că printre atribuţiile comandamentelor de garnizoană se numărau recrutarea de noi luptători (fireşte, şi pregătirea acestora), dar şi mobilizarea populaţiei locale, în situaţii speciale, la realizarea unor sisteme de apărare[13] – de aici şi până la posibilitatea ca garnizoana să fie însărcinată cu operaţiuni de menţinere/impunere a ordinii publice nefiind decât un pas. Opinăm că acest atribut de forţă poliţienească era şi mai extins, autoritatea centrală putând urmări, prin utilizarea instituţiei garnizoanei, inclusiv să-şi asigure supunerea acelor comunităţi locale sau zonale care erau susceptibile de a defecta[14].
În nemijlocită relaţie cu atribuţiile administrative pe care presupunem că le îndeplineau garnizoanele getice (geto-dacice), prezintă un interes deosebit analiza posibilelor raporturi dintre sistemele regionale de fortificaţii şi reţeaua de formaţiuni etno-politice care, după cum am arătat în subcapitolul anterior, constituiau componenta cea mai importantă a societăţii autohtone. Examinarea atentă a hărţii ne permite să formulăm ipoteza că avem de-a face cel puţin cu o aparenţă de asociere între sistemele defensive regionale şi neamuri. Pentru teritoriile Daciei Magna aflate în afara autorităţii regatului getic, situaţia pare relativ simplă, în sensul că sistemul zonal de fortificaţii poate fi asociat unui anumit neam fără a genera contradicţii cu contextul politico-evenimenţial descris de izvoarele literare. Astfel, putem observa că în bazinul Jiului mijlociu continuă să activeze o reţea de amenajări defensive dezvoltat, fără dubiu, din cel care asigura, în generaţiile anterioare, protecţia comunităţii asociate centrului de putere Pelendava[15]. O situaţie similară o prezintă şi sistemul de fortificaţii din Crişana piemontană[16], univoc asociabil formaţiunii autohtone a biephilor, continuitatea cetăţilor de pe versanţii vestici ai Apusenilor de-a lungul secolelor III şi II î.Hr. obligându-ne să apreciem că se impune o nuanţare a scenariilor potrivit cărora populaţia autohtonă a fost fie cu totul dislocată, fie redusă la un statut pasiv în urma pătrunderii celţilor în această regiune[17].
În ce priveşte sistemul defensiv din bazinul Mureşului inferior[18], acesta începe să se configureze abia acum (în deplină consonanţă cu informaţiile literare despre incrementa Dacorum şi cu constatările arheologice privitoare la un aflux colonizator de populaţie dinspre sudul Carpaţilor. Cum, pe de parte, nu există alternativă la localizarea, în aceeaşi zonă, a neamului alpocensilor, iar pe de alta constatăm un sincronism perfect între procesul de refacere şi reafirmare a centrului de putere Pelendava şi colonizarea cvasidirijată a bazinului Mureşului mijlociu, ne îngăduim să formulăm ipoteza că această formaţiune a albocensilor nu reprezintă, precum celelalte neamuri, o uniune de triburi istoricizată sau recent integrată în ansamblul socio-demografic al Daciei Magna, ci o realitate social-politică cu totul nouă, structural mai apropiată formaţiunilor de tip strategia decât a celor definibile ca ethne/gentes, din arealul traco-macedonean. Semnalăm faptul că la configurarea formaţiunii albocense contribuie comunităţi importante, de origini etno-culturale vădit diferite – autohtoni preceltici, singi, saci şi alte grupări celtice şi celtoide, dar şi daci potulatensi, poate şi triballi, angrenaţi în colonizare dinspre sud într-un context politico-militar foarte agitat. Insolitul acestei structuri nu se reduce la acest aspect, ci implică şi o dimensiune socio-ocupaţională, generatoare a unui habitat atipic: noua comunitate regională, rezultată din integrarea unor grupuscule atât de diferite ca origine, este implicată în activităţi preponderent neagricole (extragerea şi prelucrarea fierului, sării şi altor resurse strategice, construcţiile şi amenajările urbane, comerţul, activităţile militare şi cele eminamente social-administrative – în această ultimă categorie incluzând şi cele legate de funcţionarea centrului sacerdotal), care – laolaltă cu limitele de ecosistem – conferă de la început acestui habitat zonal un pronunţat caracter urban.
Mult mai nuanţat se prezintă însă lucrurile în zona de autoritate eminamente getică – în acest spaţiu, aparenţele de asociere dintre sistemele de fortificaţii şi neamuri fiind mai curând o reminiscenţă din perioada arhaică a statalităţii getice, când acest regat se reducea la formula de „uniune de uniune de triburi”[19]. Vom observa, pentru început, faptul că cea mai importantă formaţiune etno-gentilică din componenţa regatului getic, cea a piephigilor, poate fi pusă în relaţie cu o „centură” de cetăţi[20] semnificativ mai degajată decât cea o centrului de putere Pelendava, spre exemplu – cu observaţia că tronsonul sudic al acestei „centuri” (anume, fortificaţiile de la Trivalea-Teleorman şi Căscioarele-Călăraşi) au fost dezafectate sincron cu manifestările de autoritate celtică din bazinul Dunării de Jos, iar reacţia de apărare a acestei formaţiuni-hegemon s-a manifestat pe două direcţii distincte: consolidarea aliniamentului de refugiu piemontan (unde apar nu mai puţin de şase noi fortificaţii) şi, respectiv, edificarea ansamblului de la Radovanu, în care putem identifica, cu rezervele de rigoare, reşedinţa regală din epoca Dromichetes Lisimacheianul – Rhemaxos[21]. Ni se pare foarte semnificativ faptul că pe un areal mare, în interiorul acestei „centuri” de amenajări defensive, nu au fost identificate alte fortificaţii, în pofida evidenţierii în acest areal a mai multor zeci de aşezări deschise, unele susceptibile a avea mari dimensiuni, ceea ce ne împiedică să atribuim acest aspect stadiului incipient al cercetărilor.
Dacă sistemul defensiv asociabil neamului piephigilor a dovedit, în contextul complicat al epocii preclasice, că a dispus de resursele necesare depăşirii crizelor generate de intervenţiile macedoneano-elenistice, scitică şi celto-bastarne din bazinul Dunării de Jos, zona atribuibilă cauconilor şi siensilor pare să nu fi reuşit să depăşească cu forţe proprii succesiunea de crize anterior amintite. Ne întemeiem această apreciere pe faptul că, în cazul siensilor (cărora le poate fi asociat bazinul Siretului inferior – zonele Râmnic-Vrancea-Covurlui), doar două din cele cinci fortificaţii existente în secolul III î.Hr.[22] au rămas active după anul 200 î.Hr. – similar, în cazul cauconilor putând vorbi despre ieşirea din uz a şapte din cele 12 fortificaţii active în secolul celtocratic[23]. Contrapusă acestei ample dezafectări[24], construirea, în cursul secolului II î.Hr., a importantelor cetăţi de la Piatra Neamţ-Cozla şi Bâtca Doamnei este de natură să sugereze o majoră deplasare a centrului politic, poate şi a celui de greutate demografică, dinspre Podişul Moldovei Centrale spre Subcarpaţii Orientali. Aşa stând lucrurile, scenariul cel mai verosimil este acela că, nefiind în măsură să facă faţă singuri presiunii bastarne, cauconii şi siensii a apelat în această perioadă (a regelui Oroles, conform informaţiilor literare contemporane) la protectoratul geţilor piephigi, într-un mod pe de-a-ntregul asemănător celui în care cetăţile Pontului Stâng solicitaseră, în chiar generaţia anterioară, protecţia aceloraşi geţi piephigi, conduşi de Rhemaxos[25]. Ceea ce a debutat, probabil, printr-o simplă manevră de vasalizare (ierarhizare) a unor formaţiuni etno-politice învecinate, cum vor mai fi fost de-a lungul epocii de funcţionare a statalităţii getice în formula „frăţiei princiare”, pare să se fi transformat, de această dată, într-un aşezământ politico-juridic mult mai stabil. Sugestia ne-o oferă împrejurarea că, într-o relaţie care pare a fi de cauzalitate cu replierea cauconă dinspre Podişul Central Moldovenesc, în depresiunile Oltului superior se constituie un veritabil domeniu metropolitan, care ajunge să reunească cel puţin 16 cetăţi propriu-zise (12 dintre ele fiind edificate în acest secol II î.Hr.[26]), care securizează accesul la un centrul politico-sacerdotal pe care cercetările recente îl relevă, tot mai mult, a fi devenit emulul răsăritean al Sarmizegetusei: Augustin-Tipia Ormenişului. Ca şi în cazul zonei metropolitane Sarmizegetusa, în acest areal relativ impropriu locuirii naturale ia fiinţă un habitat de structură protourbană, nemijlocit legat de exploatarea unor resurse naturale strategice (sarea, fierul, argintul ş.a.m.d.) şi de rezidarea unei elite politico-sacerdotale, despre care nu avem motive să ne îndoim că a fost generat printr-un proces oarecum simetric de colonizare – acesta având la bază, prezumăm, cu precădere componenta sud-carpatică (care putea susţine logistic eforturile de construite tocmai prin linia de fortificaţii piephige din Subcarpaţii Munteniei, legate prin numeroase căi de tranzit de noile amenajări) şi doar în subsidiar un aport de populaţie şi de iniţiativă răsăritean. O diferenţă semnificativă există însă: populaţiile nemijlocit implicate în acest proces nu prezentau aceeaşi eterogenitate etno-culturală ca şi cele din bazinul Mureşului mijlociu, ceea ce explică îndeajuns, credem noi, faptul că nici Ptolemeu, nici alţi autori antici nu individualizează aici o altă formaţiune etno-politică, corespondentă albocensilor.
Observăm că atât în domeniul teritorial al dacilor occidentali, cât şi în cel al geţilor propriu-zişi se dezvoltă, în cadrul reţelelor proprii de amenajări defensive, nuclee privilegiate de fortificaţii – cel de pe Mureşul Mijlociu şi, respectiv, cel de pe Oltul superior – care nu mai pot fi asociate univoc unei uniuni tribale istoricizate, ci răspund nevoilor de securitate şi mobilizare ale unor corpuri sociale semnificativ mai extinse şi, mai ales, mai complex structurate. Agregarea amenajărilor defensive în sisteme coerente, şi, implicit, înzestrate cu o comandă unificată ni se pare a fi mai presus de îndoială. În contextul în care izvoarele literare din epocă ne oferă imaginea unor ample efective militare puse în mişcare în această regiune (atât de forţe exterioare societăţii pe care o analizăm, cât şi din interiorul acesteia) şi în condiţiile în care, pe de o parte, dimensiunile restrânse ale acestor fortificaţii fac dovada utilizării lor de doar o fracţiune mică a comunităţilor învecinate, iar pe de alta, aceste cetăţi nu au capacitatea de a rezista unor asedii îndelungate cu tehnologia militară a epocii (rolul lor reducându-se la componenta tactică), ideea că oricare din fortificaţiile detectate pe cuprinsul Daciei Magna[27] şi atribuibile veacului preburebistan ar fi putut funcţiona în mod solitar este de neadmis. În acelaşi timp, ipoteza că sistemele de fortificaţii existente în lumea geto-dacică ar reflecta exclusiv efortul de autoapărare al unei formaţiuni de natură gentilică, de tipul uniunii tribale sau neamului, nu se mai verifică în acest orizont de timp. Deşi o parte a formaţiunilor etno-politice (în mod firesc, cele care aveau o istorie mai îndelungată a prezenţei lor în areaul Daciei Magna) şi-au configurat, în timp, sisteme proprii de apărare, acestea şi-au dovedit ineficienţa în contextul politico-militar al epocii diadohilor şi celtocraţiei dunărene, cele mai multe fiind efectiv destructurate până la începutul secolului II î.Hr.
Aşa stând lucrurile, singura opţiune interpretativă pe care o avem este aceea de a admite că aceste reţele de fortificaţii constituiau „osatura” aparatului administrativ al organizaţiilor politico-juridice respective, getică şi dacică, punând la dispoziţia puterii centrale din fiecare regat mijloacele necesare care au permis acestora manifestările politico-militare pe care sursele scrise contemporane le-au consemnat. Este necesar să subliniem, nu susţinem că instituţia militară prelua în totalitate competenţele pe care le are o birocraţie[28] eminamente statală. Ca şi în alte societăţi-stat, şi în regatele getic şi dacic birocraţia s-a constituit şi dezvoltat din interacţiunea puterilor centrale (politico-militară şi, în cazul dat, sacerdotală) cu comunităţile din teritoriu, respectiv, cu instituţiile „naturale” (gentilice) pe care acestea le generau, dar şi cu elitele constituite prin toate mecanismele pe care le cunoaşte o societate în evoluţie: aservirea propriei comunităţi, adstratificare, meritocraţie ş.a.m.d. Dar, graţie naturii sale de forţă de constrângere, instituţia militară a putut constitui, în condiţiile specifice ale epocii şi regiunii, factorul principal de dinamizare şi modelare a acestei birocraţii, căreia i-a putut oferi – după cum sperăm că am arătat mai sus – infrastructura socială necesară, legitimitatea, unitatea şi coeziunea care caracterizează aparatele funcţionăreşti specific statale.
Există, la această oră, un număr în continuă creştere de repertorii arheologice regionale/judeţene sau locale, dar un număr foarte limitat de sinteze de gen care să opereze cu un pachet unitar de norme taxonomice la nivelul întregului teritoriu de referinţă ori, cel puţin, la nivelul actualului teritoriu naţional. Pentru a limita erorile generate de utilizarea unor date necalibrate unitar ca urmare a preluării lor din instrumete care au utilizat metode diferite şi s-au raportat la momente diferite ale procesului de cercetare, am optat să utilizăm, ca sursă principală, Repertoriul Arheologic Naţional[29] (acesta prezentând şi avantajul „ultimei ore” în materie de informaţii centralizate) – iar ca sursă secundară, de rafinare documentară, cele trei volume apărute din Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României[30]. Există şi dezavantaje ale acestei opţiuni (printre acestea, faptul că procesul RAN de operare a datelor acoperă într-un mod eterogen diferitele regiuni ale teritoriului de referinţă ori, în cazul „enciclopediei Preda”, caracterul nefinalizat şi, într-o oarecare măsură, depăşit al lucrării), dar considerăm preferabilă o ilustrare mai restrânsă a fenomenului urmărit (care, oricum nu poate fi perceput în acest moment decât lacunar), decât una cu risc ridicat de eroare.
În temeiul aceluiaşi raţionament, nu am reţinut pentru selecţia noastră decât acele situri care corespund cu foarte mare probabilitate unor aşezări umane efective, susceptibile de a fi funcţionat ca atare pe parcursul cel puţin al unei generaţii. Am eliminat, aşadar, din selecţia noastră descoperirile funerare (deopotrivă mormintele izolate şi necropolele neasociate unei aşezări explicit identificate), tezaurele şi descoperirile monetare întâmplătoare, instalaţiile şi alte asemenea categorii de artefacte asociabile unei aşezări distincte, permanente, doar cu un grad redus de probabilitate[31].
1. Problema încadrării cronologice
Până în momentul de faţă, au fost elaborate mai multe reprezentări cartografice relative la situaţia din teritoriul de referinţă în perioada mediană a celei de-a doua epoci a fierului (respectiv, pentru epoca preclasică a societăţii geto-dacice), însă acestea nu pot servi analizei noastre, din mai multe motive – dintre care cel mai important este faptul că ele grupează indistinct, într-o singură reprezentare, date distribuite cronologic pe o perioadă de cel puţin două secole, de regulă, secolele III-II î.Hr. Or, acesta este un interval prea larg pentru a permite analiza comparativă a sistemului de aşezări, un astfel de demers trebuind să pornească de la prezumţia contemporaneităţii efective a aşezărilor în cauză. Pentru a corecta acest neajuns, dar şi ţinând cont de volumul de date disponibile (mai ales sub aspectul încadrării cronologice a descoperirilor arheologice relevante), am procedat la delimitarea, din volumul de situri încadrate în a doua perioadă a fierului, doar a celor pentru care a fost propusă în mod explicit încadrarea în secolul II î.Hr. – fie exclusivă, fie ca parte a unui interval mai larg, dar determinat expres şi nu printr-o menţiune generică. Un aspect punctual pe care l-am luat în considerare, în această privinţă, a fost cel al posibilităţii ca încadarea cronologică propusă pentru unele dintre situri să comporte, ulterior, anumite corecţii. Analiza probabilist-statistică ne formează convingerea că această posibilitate este, pe de o parte, limitată la marje de eroare care nu sunt de natură să distorsioneze concluziile[32], pe de alta, parţial compensată de „principiul numerelor mari”[33] şi de „principiul contraerorii”[34]. Trebuie să precizăm, desigur, că aceste principii nu pot fi luate în considerare decât cu referire la mărimile statistice şi nu pentru fiecare caz individual.
Selecţia operată în baza acestor considerente a condus la elaborarea unei liste de 443 de aşezări[35] prezumate a fi fost contemporane pe parcursul secolului II î.Hr., listă pe care o redăm mai jos.
După cum se poate observa, în rândul aşezărilor prezumate a fi fost contemporane de-a lungul secolului II î.Hr. pe teritoriul de referinţă, a fost operată o singură departajare, între aşezările rurale deschise şi amenajările defensive. Am considerat că aceasta este singura disjuncţie pe care o permite baza de date astfel constituită, în principal deoarece, în actualul stadiu al cercetărilor, nu pot fi formulate decât supoziţii cu privire la nivelul de dezvoltare atins de aşezările cunoscute din epoca clasică sub eticheta (ori întrunind caracteristicile) de dava – ca atare, este foarte dificil de apreciat dacă, la orizontul cronologic de interes, aşezările de statut protourban şi cele eminamente rurale se diferenţiau în mod semnificativ – şi prin alte criterii decât dimensiunea spaţial-demografică, dimensiune care a rămas, de altfel, în aproape toate cazurile, încă necuantificată. Numărul aşezărilor fortificate[36] prezumate a fi funcţionat în secolul II î.Hr. – aşa cum rezultă din lista de mai sus –, este de 71, ceea ce reprezintă o pondere de 16,02% din totalul aşezărilor identificate. Relativ la fortificaţii, considerăm necesare două precizări suplimentare: prima – că, datorită naturii lor, de amenajări antropice de dimensiuni relativ însemnate, fortificaţiile au putut fi mai uşor detectate decât aşezările deschise, eminamente rurale (ceea ce ne permite să apreciem că numărul total al fortificaţiilor ipotetic funcţionale în secolul II î.Hr. este cu doar un ordin de mărime mai mare decât cele efectiv identificate – spre deosebire de aşezările deschise, care pot fi mai numeroase cu două ordine de mărime[37); a doua – că am prezumat că durata de funcţionare a unei amenajări defensive este multigeneraţională, eroarea de încadrare cronologică pentru această categorie de aşezări fiind corespunzător diminuată. Sunt indentificate, aşadar, un număr de 56 de amenajări defensive prezumate a fi fost funcţionale de-a lungul secolului III î.Hr., dintre care un număr de 24 (respectiv, 42,85%) şi-au încetat rolul înainte de începutul secolului următor – pe durata căruia au fost edificate, în schimb, alte 39 de fortificaţii (reprezentând 54,93% din totalul fortificaţiilor identificate pentru secolul II î.Hr.).
2. Problema atribuirii etnice
Acest aspect are, în analiza noastră, o relevanţă minoră, întrucât ceea ce ne propunem să evaluăm este gradul de articulare instituţională a reţelei de aşezări şi nu elementele de cultură materială, a căror „lectură etnică” este cu atât mai problematică, cu cât gradul de deschidere a societăţii (sau societăţilor) analizate este mai ridicat – ori, precum în spaţiul şi orizontul cronologic analizat de noi, cu cât dinamica structural-fenomenologică este mai accentuată. Este poate, util să subliniem, relativ la această problematică, faptul că deopotrivă izvoarele literare şi descoperirile arheologice atribuie societăţii geto-dacice din epoca preclasică (şi, generalizând, întregului spaţiu al Daciei Magna din întreaga epocă secundă a fierului) imaginea unei societăţi cu o consistentă dominantă etno-culturală, dar cu deloc neglijabile componente multiculturale, care se manifestă atât prin evidenţierea (pe o durată de mai mică sau mai mare întindere) a unor periferii[38] sau enclave alogene[39], cât şi prin interferenţa unor comunităţi de origini etnice diferite în cadrul aceloraşi microzone sau chiar a aceloraşi aşezări[40]. Prin simetrie, un număr deloc neglijabil de comunităţi de certă sau foarte probabilă factură etnoculturală geto-dacică sunt puse în evidenţă în afara teritoriului Daciei Magna, atât pentru secolul II î.Hr., cât şi pentru cele care-l preced ori îl urmează, deopotrivă sub forma enclavelor de mai mare sau mai mică întindere sau a coabitărilor în cadrul aceloraşi microzone ori aşezări[41].
Appian |
Appian din Alexandria, Historia Romana, H. White (trad.), Ed. Loeb, Harvard University Press 1972 |
Dio Cassius |
Cassius, Dio Cocceianus, The Roman History: The Reign of Augustus, Ian, Scott-Kilvert (trad.), Harmondsworth, Middlesex, England; New York, NY, USA, Penguin Books, 1987 |
Titus Livius |
Titus Livius 1976, Ab urbe condita, vol 1+2, Marinescu Nour, A. (trad.), Ed. Minerva, Bucureşti 1976 |
Boudon & alii 1996 |
Boudon, Raymond, Besnard, Phillpipe, Cherkaoui, Mohamed, Lecuyer, Bernard-Pierre (coord.), Dicţionar de sociologie Larousse, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti |
Daicoviciu 1968 |
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti |
Dumitrescu-Vulpe 1988 |
Dumitrescu, Vladimir, Vulpe Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti |
Pop & alii 2006 |
Pop, Horea, Bejinariu, Ioan, Băcueţ-Crişan, Sanda, Sana, Daniel, Csok, Zsolt, Şimleu Silvaniei – monografie arheologică, Ed. Mega, Cluj-Napoca |
Popa-Lisseanu 2007 |
Popa-Lisseanu, G., Oprişan, I. (ed), Dacia în autori clasici, Ed. Vestala Bucureşti |
Preda 1994/I |
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Preda 1996/II |
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti |
Preda 2000/III |
Preda, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică |
Benea 2004 |
Benea, Doina, Istoricul cercetărilor arheologice de la Grădiştea de Munte, în „Acta Musei Devensis – Daco-Geţii”, Ed. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, pg. 9 - 37 |
Crişan 1994 |
Crişan, Viorica, Despre situaţia demografică în estul Transilvaniei în secolele II î.e.n. – I e.n., în Acta Musei Napocensis 26-30, I/1, 1989-1993, Ed. Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, p. 79 – 89 |
Diaconescu 1997 |
Diaconescu, Emilia, Diaconescu, Mihai, Obiecte de podoabă din aşezarea geto-dacă de la Ocniţa, judeţul Dâmboviţa, în „Valachica” 15, Complexul Naţional Muzeal Curtea Domnească Târgovişte, pg. 43 - 48 |
Iaroslavschi 2007 |
Iaroslavschi, Eugen, Siderurgia dacică în cadrul metalurgiei europene, în „Dacia Felix – Studia Michaeli Bărbulescu Oblata”, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, pg. 53 – 66 |
Irimia 2005 |
Irimia, Mihai, Descoperiri getice în zona Adâncata (com. Aliman, jud. Constanţa), în „Pontica XXXVII-XXXVIII”, Ed. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, pg. 319 – 384 |
Munteanu & alii 2010 |
Munteanu, Octavian, Iarmulschi, Vasile, Perju, Veronica, Ermurachi, Livia, Prima fază de edificare a fortificaţiei de la Horodca Mică, în “Tyragetia SN”, IV(XIX)/1, Chişinău, pg. 179-198 |
Pop 2005 |
Pop, Horea, Stadiul cercetării epocii dacice în vestul şi nord-vestul României, cu specială privire la judeţul Sălaj, în „Satu Mare – Studii şi comunicări, seria arheologie” XXII/I, Ed. Muzeul Judeţean Satu Mare, pg. 107-116 |
Popa 2004 |
Popa, Cristian Ioan, Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în „Acta Musei Devensis – Daco-Geţii”, Ed. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, pg. 83-166 |
Sîrbu 1994 |
Sîrbu, Valeriu, Consideraţii asupra habitatului getic din zona Căscioarele, jud. Călăraşi, în „Revista Bistriţei” VIII/1994, Ed. Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud, p. 25-34 |
Zanoci-Băţ 2007 |
Zanoci, Aurel, Băţ, Mihail, Cercetările arheologice la situl traco-getic Saharna „La Şanţ” (campania 2006) , în „Tyragetia SN” I (XVI)/1, Chişinău, pg. 287-298 |
IV. Webografie
RAN |
|
Arrian |
http://websfor.org/alexander/arrian/intro.asp , 20.05.2010 |
Dio Cassius |
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Cassius_Dio/home.html , 15.01.2011 |
Zirra et alii 2003 |
http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2003/cd/index.htm , 10.05.2010 |
Articol publicat în "Columna 2000", nr. 49-50, Timişoara 2012
[1] Potrivit lui A.C. Florescu, complexul de la Stânceşti (de secol V-IV î.Hr.) avea o capacitate de adăpostire de 25-30 de mii de persoane (Dumitrescu-Vulpe 1988, pg. 98).
[2] Zirra et alii 2003
[3] Stânceşti, Horodca Mică (Munteanu & alii 2010, pg. 179-198), complexul Saharna (Zanoci-Băţ 2007, pg. 287– 298) ş.a.
[4] La Adâncata, spre exemplu, cetatea are dimensiunile de 750x250 metri (Irimia 2005, pg. 320 şi urm.)
[5] Episodul incursiunii lui Alexandru Macedon la nordul Dunării, din anul 335 î.Hr., implică un corp de 14.000 de luptători geţi (Arrian I, 3,3-4). Oastea getică cu care Cloilios se prezintă în 168 î.Hr. pe câmpul de luptă de la Pydna numără 20.000 de luptători, jumătate constituind cavaleria (Appian, Maced. 33-34). Rhemaxos se poate dispensa, cândva, între 212 şi 191 î.Hr., de un contingent de 600 de călăreţi, pe care-i trimite sub comanda fiului său în sprijinul Histriei (Daicoviciu 1968, pg. 77-79).
[6] În 331 î.Hr., geţii înfrâng oastea generalului macedonean Zopyrion, care numără 30.000 de militari (Curtius Rufus X,1). Armata regelui Oroles se confruntă, la rândul său, în intervalul 179-175 î.Hr., cu o armată bastarnă de 30.00 de luptători (Titus Livius, Ab urbe condita 40, 57-58)
[7] Corelaţia a fost semnalată de un mare număr de cercetători, printre care Viorica Crişan – în legătură cu zăcămintele de sare şi resursele metalurgice de pe Oltul superior (Crişan 1994, pg. 86), Emilia şi Mihai Diaconescu – relativ la resursele de sare din arealul Buridava (Diaconescu 1997, pg. 43-44), zăcămintele de fier din zonele Oltului superior şi, respectiv, a Mureşului mijlociu (Benea 2004, pg. 32, Iaroslavschi 2007, pg. 53)
[8] Existenţa unei asemenea instituţii centrale nu este consemnată explicit, dar izvoarele literare contemporane oferă mai mulţi indici ai funcţionării unui atare oficiu – de la deja citata însuşire de către curtea lui Zalmodegikos a veniturilor cetăţii Histria, la faptul că sumele negociate de Cloilios cu Filip al V-lea la Pydna includeau o cotă de o mie de piese de aur rezervată comandamentului (Titus Livius, XLIV, 26), sumă care – având în vedere anvergura misiunii şi lipsa de disponibilitate a comandantului get pentru o renegociere – trebuie prezumată ca fiind destinată de fapt tezaurului (autorităţii comanditare a operaţiunii).
[9] Ne limităm, fatalmente, doar la teritoriile getice care se suprapun actualului teritoriu naţional românesc, întrucât nu dispunem de date referenţiale corespunzătoare spaţiului bulgar.
[10] Ordinul de mărime nu este ales aleatoriu, ci urmează metoda de analiză propusă de Viorica Crişan, care estimează efectivul garnizoanei pe baza dimensiunilor perimetrale ale fortificaţiei – cu o normă de un luptător la trei metri de zid (Crişan 1994, pg. 87-88). Astfel, pentru cetatea de la Adâncata, mai sus citată, ale cărei ziduri exterioare au o lungime însumată de 2.000 – 2.100 de metri, garnizoana permanentă poate fi evaluată probabilist-statistic la 700 de militari.
[11] Cifrele sunt pe deplin verosimile, dacă le raportăm la faptul că efectivele angajate în operaţiuni la mare distanţă (la Pydna în 168 î.Hr., la Cheroneea în 85 î.Hr. etc.) numără până la 20.000 de ostaşi, în condiţiile în care nu este de acceptat ideea că garnizoanele de acasă ar fi fost lăsate complet descoperite. Valoarea maximă luată în calcul are la bază premiza că până acum nu au fost descoperite decât cel mult jumătate din amenajările defensive efectiv contemporane în decursul secolului II î.Hr.
[12] În zona fortificaţiei de refugiu de la Şimleu-Cetate au fost identificate cel puţin zece tezaure cu piese de argint (Pop & alii 2006, pg. 86-87). Similar, la Cugir (ipotetica Singidava) a fost descoperit un tezaur cu peste 200 de piese emise de Thassos, Macedonia Prima, dar şi de autorităţile autohtone (Popa 2004, pg. 105-113). Tezaure consistente, cu piese emise mai ales în secolul II î.Hr. s-au consemnat şi la Bran şi Braşov (Preda 1994, pg. 201-202), Cetăţeni-Argeş (Preda 1994, pg. 294), Cornii de Sus-Bacău (Preda 1994, pg. 356), Dumbrăveni-Vrancea (Preda 1996, pg. 89-92), Ilieni-Covasna (Preda 1996, pg. 251), Jegălia-Călăraşi (Preda 1996, pg. 288-289), Jigodin-Harghita (Preda 1996, pg. 289-290), Odorheiu Secuiesc (Preda 2000, pg. 223), Piscu Crăsani-Ialomiţa (Preda 1994, pg. 371), Poiana-Piroboridava (Preda 2000, pg. 334-336) ş.a. – sau, în spaţiul dacic occidental, la Căpreni-Gorj (Preda 1994, pg. 270), Deva (Preda 196, pg. 50-51), Ocniţa-Buridava (Preda 2000, pg. 217-29) etc.
[13] Mai mult de jumătate din fortificaţiile active în secolul II î.Hr. în teritoriul de referinţă (mai exact, 39) au fost edificate în cursul acestui secol, efortul implicând angajarea, pe fiecare şantier în parte, a unei forţe de muncă ce depăşea în mod semnificativ populaţia aptă din chora aşezării de rezidenţă.
[14] Acesta ar putea fi statutul contingentului de 600 de călăreţi puşi de regele Rhemaxos sub comanda fiului său – ceea ce implică ipoteza că Zoltes era exponentul unei comunităţi care tindea să se sustragă autorităţii reafirmate a geţilor la sudul Dunării.
[15] Cinci din cele şase fortificaţii ale microzonei îşi continuă funcţionarea din veacul anterior, nu fără a fi cunoscut unele reedificări majore: Bâzdâna-Cetate, Brădeştii Bătrâni, Căciulăteşti-Schit, Coţofenii din Dos şi Păişani-Cetate.
[16] Este vorba de cetăţile de la Săvârşin, Berinda (Arad) şi Tăşad-Bihor.
[17] Exceptând asocierea obligatorie dintre cetatea Buridava şi neamul buridavensilor, considerăm că nu avem elemente suficiente pentru a propune conexiuni între alte sisteme de fortificaţii şi celelalte neamuri din vestul Daciei Magna – saldensii, anarţii, teuriscii, costobocii, predavensii (în cazul acestora atrăgându-ne atenţia includerea în structura etnonimului a termenului desemnând aşezările de tip protourban) sau racatensii. Considerăm ca o opţiune deschisă asocierea ceiasigilor/kaiagisilor cu ansamblul de amenajări defensive de pe Oltul inferior (zona Romanaţi).
[18] În arealul viitorului centru metropolitan Sarmizegetusa iau fiinţă, în cursul secolului II î.Hr., nu mai puţin de şapte cetăţi (Ardeu, Băniţa, Cârjiţi-Cozia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Poiana Perţii, Deva şi Grădiştea-Feţele Albe), care se adaugă celei deja edificate la Cugir.
[19] Formula este întru totul echivalentă cu cea anterior utilizată aici, de „frăţie princiară”, clanurile princiare care au constituit regatul getic fiind exponente tocmai ale acestor uniuni istoricizate.
[20] “Centura” este formată din Cetăţeni-Argeş, Tisa-Prahova, Cârlomăneşti-Buzău, Piscu Crăsani-Ialomiţa – ca sisteme defensive cu continuitate din secolul anterior, respectiv, Iedera de Jos-Dâmboviţa, Cerneşti-Prahova, Gura Vitioarei-Prahova, Mârlogea-Prahova, Cârlomăneşti-Salniţa, Cândeşti-Buzău şi ansamblul de la Radovanu – ca fortificaţii nou edificate.
[21] Opinia a fost exprimată şi de Valeriu Sîrbu, care aprecia că “centrul economico-comercial şi politico-religios al geţilor din această zonă s-a aflat, fără îndoială, în aşezarea fortificată de la D-aia Parte, locul de rezidenţă al unei căpetenii autohtone” (Sîrbu 1994, pg. 31-32).
[22] Este vorba de Piroboridava şi Dumbrăveni-Vrancea, în vreme ce amenajările de la Căuieşti, Cosiţeni (Galaţi) şi Fedeşti (Galaţi), par să fi fost abandonate. În cursul secolului II î.Hr., în această zonă se cunoaşte o singură cetate nou-apărută, cea de la Mănăstioara-Fitioneşti.
[23] Rămân active fortificaţiile associate celor două mari comunităţi davense de pe Siretul mijlociu (Zargidava şi Tamasidava), cetatea de la Moşna şi cea de la Buneşti-Dealul Bobului, dar ies din uz cele de la Cotnari, Criveşti (Iaşi), Dochia (Neamţ), Arsura, Corni-Albeşti, Creţeşti, Dumeşti.
[24] Cazul nu este singular, o amplitudine cel puţin egală având şi procesul de dezafectare a cetăţilor pe care le putem atribui carpilor prebastarni (Dersca, Ibăneşti, Stânceşti în Botoşani, Baia în Suceava, Butuceni, Hansca ş.a.m.d. în zona centrală a Basarabiei), a căror ieşire din uz se petrece sincron cu presiunea ce va fi fost resimţită de cauconi şi care, în cazul carpilor, nu poate avea decât semnificaţia aşezării bastarnilor ca factor dominant peste unul şi acelaşi domeniu politico-teritorial.
[25] Semnalăm faptul că, raportat la întregul domeniu teritorial getic, piephigii ocupă practic o poziţie centrală, fiind şi din acest punct de vedere favorizaţi ca factor de coagulare politico-militară. În spaţiul sud-dunărean, exceptându-i pe moesii propriu-zişi (care par să se fi individualizat din masa getică iniţială doar în contextul evenimentelor din epoca diadohilor şi invaziei celtice în bazinul Dunării de Jos), dinamica sistemelor de fortificaţii (atât cât le cunoaştem, în absenţa unor prelucrări comparabile a descoperirilor arheologice de pe teritoriul bulgar) sugerează că, sub presiunea formaţiunilor depednente de „regatul de la Tylis”, centrul de greutate al formaţiunii crobize s-a repliat spre fluviu, fiind, poate, de identificat în gruparea de la Adâncata-Constanţa. În ceea ce-i priveşte pe troglodiţi, după abandonarea cetăţilor de la Babadag şi Beştepe, este de prsupus că aceştia au gravitat în jurul unor centre deschise, cel puţin până la edificarea cetăţii Genucla, despre care ştirile antice ne asigură că era activă în cursul secolului I î.Hr., atât la începutul perioadei burebistane, cât şi în generaţia următoare (Dio Cassius LI, 26, 5).
[26] Fortificaţiile şi amenajările defensive de la Augustin, Braşov-Între Chetrii, Roadeş (Braşov), Biborţeni, Covasna-Cetatea Zânelor, Valea Seacă (Covasna), Ciceu, Mereşti, Jigodin II-III, Racu (Harghita) şi Sighişoara se adaugă celor preexistente de la Crizbav, Râşnov-Cumidava (Braşov), Cernat (Covasna) şi Jigodin I (Harghita).
[27] Evident, facem abstracţie de ansamblul cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, a căror apartenenţă la societatea geto-dacică nu a devenit efectivă decât ca efect al cuceririi romane. Dar chiar şi în cazul acestora, este de observat că securitatea nu putea fi asigurată decât prin mecanisme care angrenau forţe exterioare, de genul protectoratului.
[28] Utilizăm termenul de birocraţie în sensul explicitat de Max Weber în tratatul său de sociologie „Economie et société”: un grup de funcţionari subordonat ferm autorităţii politice, caracterizat prin continuitate, specializare şi ierarhizare, precum şi prin operarea cu un cod de reguli impersonale. (Boudon &alii 1996, pg. 32-34)
[29] RAN (ran.cimec.ro), instrument de sinteză in progress (cu actualizare continuă), elaborat şi administrat sub egida Institutului de Memorie Culturală, de un colectiv de cercetători coordonat de Irina Oberlander-Târnoveanu. Data ultimei actualizări, în raport cu informaţiile selectate în studiul de faţă, este 16 februarie 2011.
[30] Preda 1994, Preda 1996, Preda 2000. Cele trei volume acoperă literele A-C, D-L şi, respectiv, M-Q, apariţia volumului ultim (cuprinzând literele R-Z) fiind blocată de decesul coordonatorului şi autorului principal, Constantin Preda.
[31] Aceste limite autoimpuse, precum şi cele care vor fi expuse în continuare, ne-au restrâns capacitatea de a opera şi cu repertoriile arheologice regionale consultate. În general, informaţiile furnizate de acestea coincid cu cele din Repertoriul Arheologic Naţional, cu câteva mici oscilaţii privind încadrarea cronologică. Spre exemplu, RJ Caraş-Severin 2004 consemnează numai trei trei situri prezumate a reprezenta aşezări de secol II î.Hr. (Coronini-Culă, Stenca Liubcovei şi Tincova-Râpa Mare), toate menţionate şi în RAN, dar (în cazul ultimelor două) cu alte propuneri de datare. Un contraexemplu îl constituie RJ Sălaj 2010, care (indubitabil, şi datorită elaborării sale recente), consemnează, pe lângă cele 5 situri menţionate şi în RAN, încă 31 de puncte: Bădăcin-Dealul Hempului (pg. 29), Bocşa-La Pietriş (pg. 33), Boghiş-Nagy Mezo (pg. 35), Boghiş-La Căldare (pg. 36), Cheud-Cetate (pg. 55), Domnin-Hârbuţ (pg. 72), Giurtelecu Şimleului-Măgura (pg. 84), Halmăşd-Dâmbul Bisericii (pg. 89), Lompirt-CAP (pg. 106), Marca-Cetate (pg. 109), Meseşenii de Sus-Osoiu Măcăului (pg. 112), Mirşid-Primărie (pg. 115), Mirşid-Poguior (pg. 115), Nuşfalău-Zovany Kertalja (pg. 129), Panic-Dromet (pg. 137), Peceiu-La Criptă (pg. 139), Recea-Valea Călăbuciului (pg. 153), Recea-Valea Sudulba (pg. 154), Ruginoasa-Stoguri (pg. 158), Sânpetru Almăşului-Corbu (pg. 165), Stana-Fellegvar (pg. 167), Stârciu-Cetăţuie (pg. 168), Subcetate (pg. 170), Şimleu Silvaniei-Măgura (pg. 174), Şimleu Silvaniei-Cetate (pg. 175), Şimleu Silvaniei-Nagy Pista (pg. 175), Şimleu Silvaniei-Fermă (pg. 177), Ugruţiu-Urtelec (pg. 195), Zalău-Laminor (pg. 205), Zalmoc-Pustă (pg. 210), Zăuan-Cimitir (pg. 211). Aceasta confirmă, dacă mai era necesar, că metoda aleasă stabileşte un minim probabilistic ale stărilor de fapt care urmează să fie evaluate.
[32] Probabilitatea unei erori de încadrare cronologică apare doar în cazul siturilor pentru care a fost propus ca interval de funcţionare efectivă secolul II î.Hr., fie individual, fie ca limită de interval. În selecţia noastră, în această situaţie se regăsesc 343 (77,42%) din cele 443 de situri selectate, ceea ce reduce probabilitatea maximizată de eroare la un nivel net inferior valorii de 4,84%. Evaluarea prin metoda balanţei predictive (probabilităţi egale pentru predicţie şi contrapredicţie) a fost aplicată unui algoritm de patru paşi: încadrarea propusă are/nu are valoare de cvasicertitudine (prin validarea sa cu argumente certe); încadrarea ipotetică este/nu este eronată; erorarea este/nu este semnificativă; eroarea semnificativă are/nu are sens dezavantajos.
[33] În cazul seriilor de date independente, probabilitatea de distribuţie a erorii scade proporţional cu ordinul de mărime a mulţimii elementelor din serie. În cazul de faţă, avem posibilitatea să operăm cu mulţimi de zeci (în cazul fortificaţiilor), până la sute (în cazul aşezărilor deschise) de elemente relevante, ordinul de mărime constituind un eşantion bine ponderat în raport cu întregul prezumat al mulţimii (putem vorbi, pentru teritoriul de referinţă, de câteva mii până la câteva zeci de mii de aşezări efectiv contemporane).
[34] În cazul a două serii de date independente (aici, siturile reţinute în analiză versus siturile eliminate din analiză), probabilitatea ca un element al primei serii să fi fost atribuit celeilalte este statistic comparabilă cu probabilitatea atribuirii eronate în sens invers.
[35] Am tratat fiecare sit ca reflectarea unei aşezări de sine stătătoare, dar reţinem posibilitatea ca, în anumite cazuri, mai multe asemenea situri să corespundă unor zone („cartiere”) diferite ale aceleiaşi aşezări.
[36] Pentru simplificarea analizei, am considerat că fiecare fortificaţie corespunde unei singure aşezări, dar nu vom ignora, în interpretarea datelor, posibilitatea ca mai multe fortificaţii să fi fost asociate unei singure aşezări, de dimensiuni şi rol deosebit (vezi şi supra, nota 8). Similar, am considerat că nu există fortificaţie neasociată unei aşezări, apreciind că fiecare sistem de fortificare reclamă prezenţa unei comunităţi umane, chiar restrânsă la garnizoana proprie.
[37] În temeiul acestui raţionament, putem estima că ponderea de 16,02% a fortificaţiilor în totalul aşezării este o valoarea probabilistic maximală – în termeni exhaustivi, numărul aşezărilor fortificate neputând depăşi o zecime din total.
[38] Avem în vedere arealul carpo-bastarn (reflectat de aşa-numita “cultură Poieneşti-Lukaşevska”) din periferia nord-vestică, ansamblul emporiilor greceşti din Pontul Stâng şi din estuarele Nistrului şi Bugului de Sud, precum şi amprentele scitice din Bugeac, Dobrogea mediană şi Ţara Cavarnei, respectiv, cele celtice din Câmpia de Vest şi coridoarele Someşului şi Mureşului.
[39] Ne referim la reţeaua de comunităţi iranoide/agatârse din Podişul Transilvaniei (aflate, la orizontul secolului II î.Hr., într-un accentuat proces de asimilare), la emporiile celtice sau celtoide de pe culoarul Dunării, precum şi la alte comunităţi alogene imigrate în interiorul masei democulturale geto-dacice, detectate arheologic (precum în cazul intruziunilor bastarne din zona Covurlui-Buzău), sugerate toponimic (singii de la Singidava, sacii/tectosagii din cele două Sacidava ş.a.) ori semnalate de izvoarele literare (refugiaţii de origine triballă, autariată etc.)
[40] Cele mai relevante situaţii sunt coabitările geto-greceşti, fenomen mai vizibil în apropierea domeniului elen din Pontul Stâng, dar foarte răspândit (graţie intensei activităţi comerciale, politice ş.a.m.d. a cetăţenilor cetăţilor portuare printre autohtonii geto-daci) de-a lungul tuturor drumurilor comerciale care străbat teritoriul Daciei Magna. Coabitări între autohtoni şi alogeni sunt prezumate şi într-o serie de aşezări intracarpatice (cu precădere din zona Mureşului mijlociu şi din arealul post-agatârs), dar şi în alte microzone.
[41] Un interes special din acest punct de vedere poate prezenta regiunea sud-dunăreană care va forma mai târziu provincia romană Moesia Superior, unde prezenţa elementului daco-moes este consistent detectabilă (inclusiv prin reflectare toponimică) în imediata consecinţă a procesualităţii exprimate de fenomenul Padea-Panaghiurskii Kolonii.