Calul, vector de structurare instituţională în antichitatea getică

MOTTO
Atunci, pe Heracles îl îndemnă inima
Să plece spre ţara istriană
unde-l primi fiica Latonei
Cea pricepută la mânatul cailor
Pindar, Olimpicele, III, 25-28

Este aproape pleonastic să asociem în aceeaşi frază termenii „geţi” şi „cai”: încă de la cele mai vechi consemnări ale existenţei marelui neam tracic de la Dunărea de Jos – şi poate nu este de prisos să amintim că acestea preced cu secole menţiunile cronicăreşti nu foarte riguroase ale lui Herodot –, cel dintâi element identitar prin care geţii au atras atenţia autorilor antici a fost acela de războinici călare. Imaginea aceasta este, şi subliniem că faptul a fost trecut cu vederea până acum, una paradoxală, pentru că sursele antice converg până la consens în a-i prezenta totodată pe geţi ca un popor sedentar şi nu ca pe unul „ce cu-a turmelor păşune a lor patrie şi-o schimbă”. La data intrării lor în istorie[1], geţii au o raportare fermă şi complexă la teritoriul pe care şi-l asumă[2]: fac agricultură, dispun de aşezări şi fortificaţii cu existenţă multigeneraţională, îşi exercită autoritatea ca proprietar exclusiv, dar mai ales asigură securitatea pământului prin diplomaţie şi bătălii, până într-acolo încât nu ezită să angajeze lupte chiar şi atunci când raportul de forţe le este vădit defavorabil, consecinţele înfrângerii fiind preferate strămutării.

În acest tablou, calul şi meşteşugul corolar au un loc bine determinat: acela de instrument al administrării spaţiului. Desigur, geţii (ori, prin extensie, tracii) nu sunt, din această perspectivă, un caz special, utilizarea calului ca vector administrativ fiind larg răspândită în societăţile superior organizate ale lumii antice. Vectorul hipic operează însă, între aceste societăţi, cel puţin două selecţii[3]. Cea dintâi disjunge între comunităţile care utilizează calul exclusiv ca mijloc de deplasare (aici încadrându-se cu precădere populaţiile migratoare) şi cele pentru care utilizarea calului dobândeşte funcţiuni mai complexe; cea de a doua disjunge între valorificarea economică a calului, oricât de complexă ar fi, şi transformarea acestei îndeletniciri într-un suport motivant al unor configurări organizaţionale care se transformă în instituţii – în această ultimă categorie, nu chiar atât de răspândită pe cât s-ar putea crede, intrând societăţile care-şi creează, la nivelul elitelor, demnităţi şi chiar ordine/statusuri sociale care se identifică prin mânuirea calului ca atribut al puterii politice. Vorbim de putere politică şi nu de forţă generică, indistinctă, în deplină cunoştinţă de cauză. Războinici călare există, spre exemplu, atât într-o societate migratoare, structurată doar gentilic, cât şi într-un stat cu articulare monarhică[4] şi conţinut socio-demografic de tip naţional[5] – numai că, în primul caz, calul este doar un amplificator al forţei fizice a luptătorului, în veme ce în al doilea marchează apartenenţa la o elită legitimă şi legitimizatoare. Altfel spus, în timp ce un călăreţ are acest statut doar câtă vreme se află în şea, un cavaler îşi exercită funcţia permanent, fără a fi necesar, la limită, să călărească vreodată.

Statutul special, chiar privilegiat pe care calul l-a dobândit în societăţile arhaice (sau, în general, preindustriale) în raport cu celelalte mamifere domesticite de om derivă din câteva atuuri naturale, dar şi, deloc paradoxal, din câteva slăbiciuni la fel de naturale. În prima categorie sunt de amintit viteza (calul multiplică distanţa străbătută de om în aceeaşi unitate de timp de cel puţin trei ori[6]), capacitatea de veghe prelungită[7], auzul şi mirosul fin, orientarea în condiţii de semiîntuneric[8], sociabiliatea[9], mobilitatea sau capacitatea de a traversa uşor prin apă[10], în vreme ce în categoria slăbiciunilor sunt de evocat rezistenţa redusă la efortul prelungit, metabolismul lent[11], alimentaţia pretenţioasă şi însemnată sub aspect cantitativ[12], precum şi o serie de particularităţi anatomice (câmp vizual limitat pe verticală, distingerea cu precădere a mişcării, dar nu şi a naturii obiectelor etc.[13]), toate acestea sporindu-i dependenţa de om şi, implicit, manevrabilitatea în condiţii improprii – cum, în particular, sunt cele de context beligerant. Ineficient ca animal de povară sau ca furnizor de materii prime alimentare ori textile (mai ales în raport cu alternativa oferită de bovine şi, respectiv, ovine), calul manifestă aşadar un set de particularităţi care-l impun ca vector al acţiunii, oferindu-i călăreţului atât securitatea transportului (în condiţii de antrenament, evident), cât şi grade de mobilitate crescute în timpul deplasării – utilizatorul având practic aceleaşi libertăţi de acţiune ca şi în timpul mersului pe jos, dar şi avantajele unei viteze sporite şi, respectiv, ale unei poziţii de dominare[14].

Deloc surprinzător, societatea supratribală[15] a tradus acest statut special al calului într-un statut special al utilizatorului acestuia. Pe măsură ce arhitecturile socio-organizaţionale au articulat indivizii în ierarhii şi reţele de cooperare tot mai ferme, transfigurate mai apoi în instituţii, stăpânirea calului s-a transformat dintr-o relaţie personală într-o afacere comunitară. Atunci când gestionarea relaţiei cu calul a dobândit dimensiune socială[16], caracteristicile fizico-anatomice ale acestui animal – care, subliniem, au conferit omului un control la o scară extinsă a spaţiului înconjurător – au intrat în consonanţă cu un proces istoric mult mai însemnat: aproprierea teritoriului, proces care a constituit pasul prim, dar decisiv, al evoluţiei organizării social-politice către nivelul statalităţii. Statul, amintim, înseamnă reunirea sistemică a trei elemente: populaţia, teritoriul şi puterea politică[17], aceasta din urmă exprimându-se prin instituţii. Intervenţia elementului hipic în acest proces are, fireşte, doar dimensiunea unui factor favorizant (şi poate nu este de prisos să amintim faptul că istoria universală a consemnat suficiente exemple de statalităţi desăvârşite sau în devenire ale căror societăţi-suport n-au cunoscut calul), ceea ce nu reduce însă importanţa plusvalorii instituţionale pe care a adus-o acest element.

O evaluare exhaustivă a acesteia ar necesita o investigaţie mult mai amplă, care, fatalmente, depăşeşte obiectivele demersului de faţă. Ne vom limita, ca atare, înainte de a închide acest preambul, să evocăm câteva instituţii generate de valorificarea comunitară a calului, în societăţile circummediteraneene din cursul mileniului I .Hr., cu precădere din cea de-a doua jumătate a acestuia: cavaleria militară[18], magistratura călare[19], herghelia regală[20], serviciul poştal[21], ordinul ecvestru[22] ş.a.m.d., nu în ultimul rând, oficiul psihopomp[23] - toate acestea având ca numitor comun posibilitatea de luare în stăpânire a unor teritorii (în sens limitat, geografic, dar şi în extensie simbolică) practic nelimitate şi de administrare a lor în toate ipostazele dreptului de proprietate.

Instituţia cavaleriei la geţi

Dacă Herodot[24] nu ne furnizează nici un detaliu din care să deducem participarea (sau neparticiparea) cavaleriei în confruntarea militară dintre geţi şi perşi din anul 514 î.Hr., în ceea ce priveşte următorul conflict major care-i implică pe geţi, reţinut de sursele care ne-au parvenit, cel din anul 429 î.Hr., Tucidide este foarte explicit: „Geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”[25]. Historiograful conflictului peloponesiac este chiar mai explicit[26], adăugând că Sitalkes, regele tracilor odrişi, dar şi comandant (dacă nu şi suveran) al geţilor, a reuşit să-şi formeze o armată de 150.000 de luptători, o treime din aceasta constituind-o cavaleria.

Chiar şi fără informaţiile de bună acurateţe ale lui Tucidide, ştim că geţii dispuneau, cu cel puţin două veacuri înainte de războiul peloponesiac, de o cavalerie militară redutabilă: cercetările arheologice din necropola de la Ferigele, localitatea eponimă a culturii asociate, practic fără reţinere, uneia din grupările constitutive a regatului getic (alături de cele corespunzând culturilor Bârseşti şi, respectiv, Dobrina-Varna)[27], au pus în evidenţă o pondere de 1:3 a războinicilor călare, pondere confirmată şi de câteva relatări literare semnificative. Exemplul cel mai elocvent este relatarea lui Arrian despre expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, din anul 335 î.Hr.: „Erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii”[28]. Faptul că în cadrul corpului expediţionar getic de sub comanda lui Cloilios[29], din anul 168 î.Hr., jumătate din cei 20.000 de luptători aduşi la bătălia de la Pydna, dar neangajaţi în luptă, erau războinici călare, nu constituie decât o excepţie aparentă, aici fiind obligatoriu să ţinem seama de faptul că avem de-a face cu o oaste deplasată la mare distanţă de teritoriile de origine de la Istru.

Informaţiile literare antice despre implicarea cavaleriei getice în evenimentele vremii sunt, fireşte, mult mai numeroase. Printre cele mai relevante sunt cele care privesc contingentele de războinici călare furnizate Histrei de către suveranul get Rhemaxos (la cumpăna dintre secolele III şi I î.Hr.)[30] şi, respectiv, cele referitoare la amplul şir de confruntări militare geto-romane de la începutul secolului I d.Hr., la care este martor Ovidius[31] - dar trebuie să admitem că în marile confruntări din anii 331 î.Hr. (când este înfrântă oastea de 30.000 de luptători a lui Zopyrion)[32], 300-290 î.Hr. (dintre Dromichetes şi Lisimach)[33] ş.a.m.d., pentru a nu mai aminti şi marile campanii conduse de Dromichetes al II-lea[34] şi Burebista în contextul creat de războaiele mithridatice, prezenţa cavaleriei este indirect atestată prin amplitudinea forţelor implicate şi a manevrelor angajate, vastitatea spaţiilor acoperite şi alte elemente logico-istorice. Este lesne de observat, aşadar, că prezenţa unei cavalerii militare este o constantă organizaţională a regatului getic. Nu riscăm nimic, în termeni probabilist-statistici, atunci când vorbim de o constantă organizaţională în eşafodajul instituţional al acestui regat de periferie al lumii elenistice (despre care, fatalmente, dispunem în prezent doar de informaţii directe lacunare, cu goluri acoperind mai multe generaţii), întrucât suntem determinaţi să avem în vedere natura unei instituţii precum cavaleria, modul său de formare, manifestare şi perpetuare organizaţională.

Dacă stăpânirea calului poate fi relativ uşor însuşită chiar şi de către membrii unei comunităţi nefamiliarizate cu comportamentul acestui patruped, organizarea unor efective de călăreţi în măsură să atingă performanţă pe câmpul de luptă este un proces de durată multigeneraţională. Calul însuşi împune un asemenea ritm socio-instituţional, întrucât datele sale naturale îl determină să evite pericolul, or, în cazul utilizării sale în acţiuni militare, el este obligat să se comporte nenatural, un asemenea comportament fiindu-i indus în antrenamente care se întind pe mai mulţi ani. Întregul proces de reunire a cailor într-un colectiv capabil să aibă un comportament coerent şi sincronizat (atât cu mânuitorul uman, cât şi cu ceilalţi cai de luptă) în contexte agresive, frecvent soldate cu răniri şi ucideri, este foarte costisitor, atât în termeni de resurse economice propriu-zise, cât şi în termeni de durate. Dacă adăugăm la aceste considerente şi efectivele însemnate pe care le putea etala cavaleria getică, care putea aduce sub comanda autorităţii centrale mii şi chiar zeci de mii de luptători călare, nu putem să evităm concluzia că avem de-a face, în cazul regatului de la Dunărea de Jos, cu o instituţie permanentă a statului, bine individualizată în cadrele organizaţionale centrale şi locale şi, în acelaşi timp, capabilă să ofere suportul formării şi afirmării unei elite profesional-politice, caracterizată printr-un grad ridicat de solidaritate internă, ierarhie şi disciplină.

Este adevărat, nu dispunem de informaţii directe care să certifice existenţa la curtea regatului getic a unui (sau unor demnitari) însărcinaţi cu comanda operativă a cavaleriei[35], cu administrarea grajdurilor şi pajiştilor acestora, cu fabricarea şi gestiunea echipamentului necesar ş.a.m.d. Existenţa acestora este însă probată de mărturii indirecte, precum şi de numeroase amprente aheologice. Spre exemplu, avem a observa faptul că mobilizarea celor 4.000 de călăreţi care l-au întâmpinat pe Alexandru cel Mare la Dunăre în 335 î.Hr., mai sus evocată, s-a putut face numai de pe un teritoriu întins, supus aceleiaşi autorităţi, întrucât niciunde de-a lungul sectorului getic al fluviului (şi, de altfel, din întregul regat) nu exista o aşezare atât de însemnată încât să poată furniza un asemenea contingent[36]. Mobilizarea însăşi (inevitabil, realizată prin reunirea unor garnizoane aflate la depărtare unele faţă de altele[37]) nu putea fi decât un proces de durată, care presupune existenţa unei logistici corespunzătoare: garnizoane, comandamente supralocale, sisteme de monitorizare a adversarului şi de comunicare a informaţiilor şi ordinelor între centru şi bază, mecanism de aprovizionare, intendenţă etc.

Dimensiunea economică a cavaleriei

Incontestabila existenţă a acestei structuri instituţionale, care poate fi pusă pe picioare doar în cadrul unui efort multigeneraţional, este dublată şi de o însemnată dimensiune economic, atât de amplu documentată arheologic pentru toate intervalele jumătăţii de mileniu analizate, încât socotim de prisos să ne limităm la exemplificări aleatorii. Dincolo de necesitatea absolută a existenţei unei veritabile industrii “de stat” a înzestrării cavaleriei (care trebuie să asigure harnaşament, echipament şi armament specific luptei călare[38], dar şi accesorii de prestigiu – podoabe, hlamide[39] etc. – pentru comandanţi), merită să ne oprim puţin asupra unei componente particulare a acestei dimensiuni economice: monetăria geto-dacică. Ca pretutindeni în commonwealth-ul elenistic, ale cărui standarde şi le-a însuşit în virtutea integrării sale în “imperiul macedonean” creat de tatăl lui Alexandu cel Mare[40], Filip al II-lea, monetăria regală getică îşi însuşeşte nu doar etalonul valoric, ci şi iconografia modelului regional, practice toate tipurile monetare din arealul geto-dacic, anterioare epocii burebistane, etalând pe avers imaginea unui călăreţ[41]. Act propagandistic prin excelenţă (sincronismul riguros cu iconografia asociată fenomenului cultural al Cavalerului Trac[42]), iconografia monetară se face astfel ecoul statutului privilegiat pe care cavaleria (sau comandanţii acesteia[43], ceea ce, în termeni instituţionali, este acelaşi lucru) îl aveau în organizarea statală getică – dar ne comunică totodată şi valoarea practică prioritară pe care o avea moneda în economia încă doar superficial monetarizată a lumii geto-dacice: aceea de plată a luptătorilor angajaţi în campanii la mari distanţe, deci a cavaleriştilor.

Nu putem să nu observăm faptul că în societatea autohtonă preromană, şi cu atât mai mult în cea preburebistană, contextele în care utilizarea monedei reprezintă o necesitate inevitabilă sunt foarte restrânse. Astfel, nu există mari aglomerări urbane are să susţină existenţa unor largi categorii social-profesionale puternic specializate (şi, deci, dependente de schimbul comercial[44]), iar comunităţile mediului rural oferă simptomele unei autarhii obşteşti, în care gospodăriile îşi produc singure necesarul de produse şi servicii, eventualele disfuncţionalităţi fiind compensate prin troc şi solidaritate la nivelul comunităţii locale, iar obligaţiile material faţă de nivelele de autoritate superioară (aristocraţie, sacerdoţiu, puterea centralizată a regatului) puteau fi satisfăcute prin prestaţii în natură. De la acest tablou general fac excepţie doar două zone structurale: comerţul cu emporiile greceşti de la Pont şi, mai apoi, cu străinătatea în ansamblul său (care, prin natura sa, este limitat la elitele societăţii[45]), respectiv, activităţile militare, deplasările frecvente şi rapide, la mari distanţe, prilejuite de campanile militare – în cadrul unei societăţi pentru care starea de război este cvasipermanentă – impunând operarea cu o valoare uşor transportabilă şi uşor echivalabilă valoric, recunoscută ca legitimă: moneda. Deloc surprinzător, emisiunile monetare autohtone se concentrează în zone susceptibile a fi constituit, la orizontul chronologic al emisiunii, teatre de operaţiuni ale armatei getice, respectiv, ale nucleului profesional al acesteia, cavaleria[46].

Evident, relaţia cavaleriei cu moneda depăşeşte statutul de beneficiar privilegiat al plăţilor. Ţine de logica istorică să acceptăm faptul că, la nivelul tehnologic al epocii, transportul monedelor şi valorilor asimiliabile (podoabe, bunuri simbolice ş.a., deloc în ultimul rând documente) era asigurat tot prin curieri călare, printr-un serviciu pe care, în lipsa unor atestări directe sau indirecte relevante, nu riscăm să-l definim ca poştal, în sensul în care acest termen acoperea instituţiile echivalente din spaţiul orientalo-elenistic[47]. Dar moneda nu este singura instituţie economică[48] la constituirea/afirmarea căreia calul şi mânuitorii săi privilegiaţi îşi aduc o contribuţie substanţială. Dimensiunile corpurilor de cavalerie evocate de izvoarele literare ne obligă să luăm în considerare existenţa unor herghelii cel puţin echivalente ca mărime[49], adică de ordinul zecilor de mii de exemplare. Chiar dacă aceste efective nu erau păstrate într-un singur loc, ci în mai multe garnizoane, tot avem a lua în calcul existenţa unor herghelii regale/princiare, cu sute sau chiar mii de capete, care să asigure autorităţii militare centrale, în orice moment, disponibilul necesar de cabaline de luptă. Dar existenţa hergheliilor regale, practic de necontestat, implică şi existenţa, în eşafodajul organizaţional al regatului getic, a unor demnitari însărcinaţi cu gestionarea acestora, a unor pajişti de monopol regal ş.a., nu în ultimul rând, a unui comerţ cu caii care nu se rezuma la destinaţia militară a acestora: după cum sugerează descoperirile arheologice, asigurarea cailor pentru ritualurile sacrificial putea constitui o altă destinaţie privilegiată a acestui comerţ.

Fără pretenţia de a fi epuizat fie şi doar simpla trecere în revistă a cazuisticii instituţionale din arhitectura societăţii geto-dacice preromane care-şi datorează, în integralitate sau în parte, existenţa calului, sperăm că – chiar în condiţiile unei relativ însemnate precarităţii a surselor documentare – am reuşit să sugerăm complexitatea acestui arsenal instituţional, arsenal care dă la rândul său măsura stadiului de evoluţie atins de societatea geto-dacică, în diferitele sale etape istorice, gradul ridicat de convergenţă cu vecinătatea elenistică şi capacitatea acesteia de a valorifica resursele naturale şi tehnologice de care dispunea.