Clanuri şi familii în lumea geto-dacică

În societatea autohtonă din Dacia Magna, atât în epoca preclasică, aici analizată, cât şi în perioada următoare, a dominat familia nucleară. Poate cel mai important argument care susţine această aserţiune este dimensiunea locuinţelor descoperite în acest spaţiu: cu rarisime excepţii, acestea au suprafeţe mici sau medii[1], corespunzătoare unei structuri familiale reunind, ca regulă generală, doar două generaţii, cea a părinţilor şi cea a copiilor. Rarele excepţii puse în evidenţă[2] sunt susceptibile de a reprezenta, mai degrabă, reşedinţe de funcţii palaţiale – respectiv, construcţii în care se desfăşurau, indistinct, activităţi private şi publice.

Nu trebuie, totuşi, să ne imaginăm că familia extinsă (clanul, ginta) nu mai exercita nici un rol în societate – ci doar că nu mai deţinea rolul dominant în formarea coeziunii sociale, parte din rolurile sale arhaice fiind cedate fie către familia nucleară, fie către comunitatea teritorială, care apare o dată cu înlocuirea graduală a relaţiei de înrudire prin cea de vecinătate. De altfel, este greu de făcut o diferenţă între clan şi comunitatea de vecinătate în cazul aşezărilor mici şi relativ izolate, întrucât acestea, dacă nu constituie de la început familii extinse, tind să dobândească acest statut în generaţia următoare, prin înrudire. Şi unele configuraţii de tip „cuib de locuinţe” din aşezările extinse pot fi considerate ca reprezentând, cu mare probabilitate, expresia habitaţională a clanului.

Puţine sunt familiile lumii geto-dacice care reuşesc să iasă din anonimatul istoriei – şi nu este deloc surprinzător că acestea aparţin, fără exepţie, celui mai înalt palier al clasei aristocratice, casa regală. Izvoarele literare menţionează explicit doar câteva cazuri. Unul dintre acestea este cel al regelui get Kothelas[3] (personaj în care noi vedem un descendent, de sânge ori adopţie politică, este mai puţin relevant, al ultimului suveran pantracic, Kotys cel Mare[4]), despre care ni se spune că avea o fiică, prinţesa Meda, care va deveni una din soţiile regelui macedonean Filip al II-lea, ca parte a unui angajament de alianţă matrimonială. O generaţie mai târziu, în episodul celebru al ospăţului pe care Dromichetes îl oferă regelui prizonier Lisimah, cel dintâi îşi apelează oaspetele cu formula „tată”[5], care pare să indice, de asemenea, un acord diplomatic de tip matrimonial, petrecut ori cel puţin proiectat. Un alt caz de o oarecare notorietate este cel al regelui Rhemaxos, protectorul întregului Pont Stâng, despre care o inscripţie histriană ne dezvăluie că avea un fiu, Phra(...), căruia regele i-a încredinţat o misiune de poliţie militară[6]. Nu în ultimul rând, o altă inscripţie, de data aceasta dionysopolitană, face amintire la un anumit „tată” din (S)Argedava[7], la reşedinţa căruia s-a ostenit să meargă magistratul Acornion.

Toate aceste exemple ne sugerează că, în societatea geto-dacică (ori cel puţin în componenta sa getică), chiar şi atunci când ocupă o demnitate privilegiată în stat, individul nu dispune decât de o autonomie redusă în raport cu propria familie, care este tratată şi se manifestă ca o prelungire organică a condiţiei titularului puterii. Delegarea de competenţe executive către un membru al familiei, coexerciarea autorităţii ori asumarea rolului de „monedă de schimb” în jocul alianţelor matrimoniale sunt comportamente care nu se diferenţiază nici de cele prezumabile pentru perioada anterioară, prestatală, nici de cele manifeste (şi mai generos documentabile) în formaţiunile statale mai elaborate din vecinătatea apropiată. Similar, între familia regală (atipică prin poziţia sa privilegiată în societate) şi familiile „de normă comun” din lumea geto-dacică pare să fi existat o diferenţă sensibilă în ceea ce priveşte gradul de interdependenţă a membrilor grupului familial – care era cu atât mai relaxat, cu cât poziţia familiei în ierarhia socială era mai joasă[8].

Cu sau fără asemenea semnale, nu ne putem îndoi de faptul că, asemenea tuturor celorlalte societăţi din arealul elenistic (traco-elenistic), în societatea autohtonă din Dacia Magna exista o specializare de tip „străeuropean” în interiorul familiei, femeia exercitând rolul decizional dominant în chestiunile domestice, iar bărbatul, în cele eminamente sociale[9]. De asemenea, nu ne putem îndoi că familia era, în eşafodajul instituţional al statului getic (sau geto-dacic), înainte de orice altceva, un subiect pasiv al exercitării autorităţii politice, care utiliza această unitate socială ca bază de impunere social-economică, de recrutare militară, de obligaţii sacerdotale ş.a.m.d.

În cadrul discuţiei privitoare la poziţia pe care o avea familia în eşafodajul politico-juridic al statalităţii geto-dacice, un interes special prezintă statutul familiilor/clanurilor aristocrate. Influenţa deosebită pe care acestea o aveau în formarea deciziei şi exercitarea suveranităţii politice a fost semnalată încă în primele relatări asupra organizărilor politice din societatea autohtonă – şi e de ajuns să evocăm, aici, nota herodotiană despre „fruntaşii/bărbaţii de seamă”[10] de la curtea regală, care au facilitat demersul civilizator al lui Zalmoxes şi ascensiunea ca rege a acestuia, ori, pentru o etapă mult mai apropiată de orizontul cronologic de interes pentru noi, episodul despre negocierea dintre Dromichetes şi fruntaşii săi, în legătură cu soarta pe care urma s-o aibă prizonierul regal Lisimah – negociere care probează că, cel puţin până în generaţia diadohilor, familia regală nu era acceptată, în statalitatea autohtonă, ca izvor exclusiv al legitimităţii politice. Este adevărat, „vârsta de aur” a articulării regatului getic prin mecanismul frăţiilor princiare[11], pe care trebuie să-l prezumăm pentru lunga serie de generaţii în care aceşti principi au fost onoraţi cu funeralii fastuoase, era deja la zenit în zilele lui Dromichetes – dar trebuie să acceptăm că lumea clanurilor aristocratice autohtone n-a dispărut pur şi simplu, ci s-a transformat dintr-un suport al mecanismului de delegare a suveranităţii într-o bază de recrutare a elitei politico-juridice a statului.

Credem că am identificat, cu inevitabila marjă de probabilitate, patru sau chiar cinci asemenea clanuri aristocratice, toate intim conectate cu casa regală – de menţionat fiind că, poate cu excepţia celui dintâi, toate acestea sunt active şi în orizontul de timp pe care-l analizăm nemijlocit. Reconstrucţia noastră a pornit de la observaţia că un număr important de suverani geţi atestaţi de sursele literare antice au antroponime[12] care par a face parte dintr-o aceeaşi categorie semantică cu cel puţin un altul din aceeaşi clasă. O asemenea observaţie a mai fost făcută, însă ea a fost fie ignorată (eventual în temeiul prezumţiei că ne aflăm în faţa unor simple consonanţe onomastice), fie interpretată într-un sens care intră în coliziune frontală cu izvoarele literare – aşa cum este cazul cu interpretarea, de demontarea căreia ne-am ocupat la începutul acestui studiu[13], potrivit căreia Rubobostes ar fi identic cu Burobostes, iar Oroles cu Rolles.

            Cele patru-cinci grupuri politonimice care ne-au atras atenţia sunt Zalmoxes – Zalmodegikos, Kotys – Kothelas – Cotiso, Dromichetes Lisymacheianul – Dromichetes Mithridaicul şi, respectiv, Oroles – Rolles. Nu am considerat că perechea Rubobostes – Burobostes/Burebista poate prezenta interes relativ la această problematică, întrucât elementul de legătură este, în acest caz, doar un sufix (bostes), care face trimitere explicită la un termen cu certe funcţii social-politice, cel de tarabostes, distinct atestat în izvoare. Reţinem, însă, ca posibilă, dar cu un grad mai scăzut de probabilitate, şi o a cincea relaţie: cea între suveranul pantracic Seuthes/Zeuta şi strategul Seuthes din vremea confruntării lui Dromichetes cu Lisimah.

Câteva lămuriri se impun, însă, cu privire la identitatea celorlaţi opt-nouă suverani. Cel dintâi – Zalmoxes – este, vădit, eroul civilizator al geţilor, considerat multă vreme şi, în opinia noastră, fără temei, figura centrală a unui nedovedit panteon divin exclusivist al geto-dacilor, pentru care am reconstituit ca interval probabilistic de domnie perioada post 508 î.Hr.–ante 468 î.Hr.[14]. Asociat acestuia, prin onomastică, este Zalmodegikos[15], suveranul atestat într-o inscripţie de la Histria, cetate cu care-şi negociază interesele economice – a cărui domnie poate fi datată în prima treime a secolului III î.Hr. În ceea ce-l priveşte pe Kotys[16], îl avem în vedere, evident, pe Kotys cel Mare[17], a cărui domnie este destul de precis datată în intervalul anilor 380 – 360 î.Hr. şi a cărui exercitare de autoritate asupra geţilor (directă sau mijlocită printr-un act de vasalizare) nu poate constitui obiect de îndoială, mai ales datorită atestării prezenţei sale prin inscripţiile gravate în piesele de tezaur de la Agighiol[18] sau Borovo[19]. Asociat acestuia este regele traco-get Kothelas/Rex Histrianorum[20], cel devenit în 340/339 î.Hr., socrul regelui macedonean Filip al II-lea – tot aici având destule temeiuri să-l încadrăm şi pe regele dac Cotiso, de la cumpăna secolelor I î.Hr. – I d.Hr., succesorul imediat al lui Deceneu pe tronul de la Sarmizegetusa[21].

O situaţie mai specială avem în cazul celor doi Dromichetes, dat find că istoriografia noastră nu şi l-a adjudecat, până acum cel puţin, decât pe adversarul lui Lisimah din perioada 300 – 290 î.Hr.[22]. Spre deosebire de acest Dromichetes Lisimacheianul[23], a cărui mare notorietate se datorează mai ales atribuirii celebrei fabulei a ospăţului[24],  Dromichetes Mithridaicul a trăit şi – în interpretarea noastră – a domnit asupra geţilor în perioada celui de-al doilea război mithridaic, participând cu un important contingent la bătălia de la Cheroneea din 85 î.Hr.[25], în cursul căreia se pare că şi-a pierdut viaţa. Rezumăm, aici, argumentele acestei interpretări. Potrivit lui Appian, cea de-a doua armată trimisă de Mithridates în Peninsula Balcanică (după ce legiunile lui Sulla au distrus prima armată, condusă de Archelaus), a reunit sub comanda fiului lui Mithridates, Archatias, 120.000 de luptători, dintre care tracii au dat cea mai importantă parte[26], sub comanda acestui Dromichetes secund. Considerăm cu totul improbabil ca acest contingent să fi fost furnizat de Tracia propriu-zisă: după înfrângerea de la Pella din 168 î.Hr. şi transformarea Macedoniei vecine în provincie romană, regatul Traciei devenise un stat clientelar Romei, condus de o casă regală obedientă acesteia şi (mai ales în condiţiile conflictelor mithridatice!) bine supravegheată de dispozitivul militar roman, care utiliza acest stat, mai mult chiar decât provincia Macedonia, într-o bază logistică pentru amplele sale operaţiuni. Posibilitatea ca tracii de la Cheroneea să fi provenit din micile formaţiuni tracice neintegrate regatului de la sud de Haemus – precum eneţii, dardanii şi sintii, explicit menţionaţi în evenimente – este de exclus, din trei considerente: întâi, pentru că naratorul îi menţionează distinct; apoi, pentru că dimensiunea foarte redusă a acestor formaţiuni etno-politice nu le-ar fi permis să furnizeze un contingent atât de însemnat încât să propulseze un vicecomandant al coaliţiei; nu în ultimul rând, pentru că, după dezastrul de la Cheroneea (unde au supravieţuit numai 10 mii din cei 120 de mii de luptători), nu ar mai fi avut resurse să susţină ulterior, micile hărţuiri la frontiera macedoneană, explicit menţionate în relatare. Singurul actor politico-militar care are şi resursele, şi motivarea, şi oportunitatea de a interveni astfel în evenimente este regatul geţilor dunăreni, traci şi ei, domeniu statal în care (în afara coincidenţei onomastice dintre liderul momentului şi adversarul lui Lisimah), mai găsim încă un argument al acestei interpretări: perfectul sincronism cu procesele şi evenimentele care urmează. Criza declanşată de dispariţia cvasicompetă a unei armate şi a suveranului care a comandat-o este ilustrată de misiunile pe care şi le asumă doi dintre cei mai importanţi sacerdoţi ai momentului şi regiunii: grecul Acornion de la Dionysopolis (care se deplasează tocmai în urma acestor evenimente la acel „tată” de la (S)Argidava) şi Deceneu al geţilor, care porneşte spre Egipt[27] (unde – deloc întâmplător – domneşte în acel moment Ptolemeu al IX-lea Soter, rudă şi aliat necombatant al lui Mithridates[28]), iar mai apoi (sincron cu momentul în care adversarul tuturor, Sulla, preia comanda absolută a statului roman), spre Dacia lui Burebista.

În ceea ce-i priveşte pe Oroles şi Rolles/Rholes, contextele în care au domnit aceştia sunt mult mai limpezi. Cel dintâi este cel care a făcut faţă invaziei bastarne din anii 179-175 î.Hr.[29], în vreme ce Rolles este suveranul separatist al geţilor moesi, care se aliază în anii 29-28 î.Hr. cu generalul roman Licinius Crassus împotriva lui conaţionalului Dapyx[30]. În fine, o situaţie interesantă avem şi în cazul celor doi Seuthes pe care-i prezumăm, cu o rezervă mai mare decât în cazul celorlalţi, a reprezenta acelaşi clan aristocratic. Dacă cel dintâi este regele Seuthes/Zeuta[31], care – deşi odrys de neam – comandă în Chersonesul tracic o oaste care înglobează şi un contingent de 2.000 de pedestraşi geţi şi pe care posteritatea îl reţine ca unul din regii-sacerdoţi ai neamului getic[32], cel de-al doilea este un strateg al armatei lui Dromichetes Lisimacheianul, care reuşeşte în misiunea de a-l atrage pe diadoh la nordul Dunării[33]. Ceea ce pare a complica, în acest caz, contextul, este faptul că, în chiar generaţia anterioară, asupra tracilor odryşi domnea un rege cu acelaşi nume, reţinut în istoriografie drept Seuthes al III-lea, care intervine la rândul său în evenimente, îndemnându-i la răscoală pe odrysii săi, după înfrângerea suferită de Zopyrion în faţa geţilor. Este foarte probabil ca între cei doi tizi cvasicontemporani, regele odrys şi strategul get, să existe o legătură de rudenie, un membru al familiei regale odryse avându-şi loc la curtea vecinului şi aliatului getic.

Deşi nu excludem cu totul posibilitatea ca unele dintre aceste consonanţe onomastice să reprezinte simple coincidenţe (antroponime „la modă”[34] sau asumate în baza unor norme cutumiare, dintr-o paletă restrânsă de opţiuni), credem că mult mai probabilă este ca ele să reprezinte identitatea câtorva clanuri care s-au alternat la conducerea regatului getic, de-a lungul celor cinci secole care au precedat desfiinţarea de facto a regatului sub presiunea (şi cucerirea romană). Zalmoxienii, Seuthienii, Cotisonii, Dromichetanii şi Orolesii ne oferă acelaşi set de elemente caracteristice care definesc şi marile familii aristocratice din alte societăţi ale contemporaneităţii lor, inclusiv cele din spaţiul politic roman. Ei coexistă unii cu alţii, îşi adjudecă puterea supremă în stat în detrimentul celorlalţi (atunci când pot), fac pate din cercul imediat al puterii atunci când nu pot sau nu-şi doresc funcţia supremă – precum în cazul strategului Seuthes), se concurează (poate până la nivelul hărţuirilor armate reciproce), dar formează şi alianţe care dau conţinut puterii decizionale şi executive, asigură baza de cadre pentru curtea regală, comandamentele militare, elita davensă ş.a.m.d. Dar, spre deosebire de perioada „frăţiei princiare”[35], aceste clanuri nu mai sunt depozitarii suveranităţii nici în nume propriu (în numele clanului), nici laolaltă, prin înţelegerea tuturor clanurilor, decizia politică aparţinând acum – ne-o sugerează şi incidentul de la capturarea lui Lisimah de către Dromichetes[36], şi autoritatea necontestată a lui Oroles în raport cu mercenarii daci[37], şi autoritatea fermă a comandantului Cloilios la Pydna[38] – nici măcar persoanei regelui, ci instituţiei regale, legată (vom reveni asupra acestui aspect) să procedeze într-un fel sau altul de diferite contracte de natură diplomatică, sacerdotală, strategică sau de politică internă. Deloc surprinzător, aceste clanuri aristocratice nu sunt ferm ancorate în ansamblul etnocultural pe care-l domină: Seuthienii descind dintr-o veche casă regală odrysă care-şi întinde conexiunile în spaţiul eminamente getic, iar Cotisonii aparţin unei încrengături genealogice panregionale, cu ramuri în întregul bazin traco-ponto-dunărean. Longevitatea dovedită de aceste clanuri[39] este şi ea un fapt comun în epocă şi regiune: ca să dăm un singur exemplu, în celebra familie romană a Scipionilor, avem atestat un consul cu acest nume, Lucius Cornelius Scipio Barbatus, la anul 298 î.Hr., pentru ca, în anul 52 î.Hr., în această demnitate să acceadă Quintus Caecilius Mettelus Pius Scipio, după ce cel puţin o duzină de alţi Scipioni, efectiv înrudiţi[40], au exercitat aceeaşi funcţie - iar exemple similare pot fi identificate cu uşurinţă şi în structurile aristocratice ale spaţiului grecesc, egiptean ori microasiatic.

Dacă, inevitabil, identificările celor cinci clanuri aristocrate din lumea getică (geto-dacică) pe baza consonanţelor onomastice menţine această reconstrucţie doar în domeniul ipotezelor (dar a unora, totuşi, de probabilitate ridicată), existenţa în sine a acestei categorii a familiilor nobiliare şi a rolului lor dominant în plan social-politic nu poate fi pusă la îndoială[41]. Ştim că societatea căreia îi aparţineau aceste clanuri avea pentru desemnarea lor un termen specializat: tarabostes[42], ceea ce oferă deja un indiciu al conştientizării (şi, poate, a instituţionalizării) acestei poziţii privilegiate chiar înăuntrul societăţii respective. Un alt indiciu al existenţei unei „conştiinţe de statut” la nivelul clanurilor aristocratice autohtone îl constituie practica înmormântărilor tumulare[43], practică menită, deopotrivă, să marcheze solidaritatea de clan[44] şi, respectiv, diferenţa de status faţă de celelalte categorii sociale. La acest aspect al problemei, nu putem să trecem cu vederea faptul că societatea geto-dacică pare a cunoaşte, într-un sincronism elocvent cu deja invocata incrementa Dacorum, o mutaţie revoluţionară de comportament funerar, manifestată printr-o drastică şi încă neelucidată scădere a mormintelor (fenomen în vădită discordanţă cu creşterea semnificativă a densităţii de locuire, detectată arheologic) şi, totodată, printr-o vizibilă sărăcire a inventarului mormintelor[45]. În ce ne priveşte, fără să ne propunem să abordăm problematica în ansamblul ei, ne exprimăm opinia că această incontestabilă mutaţie de atitudine în domeniul funerar a avut un caracter mai puţin revoluţionar decât se presupune – pe de o parte, întrucât schimbarea de atitudine pare a se petrece pe durata a cel puţin două-trei generaţii[46], pe de altă parte, întrucât substituirea inventarului de prestigiu (reflectat în tezaurele de tip princiar din epoca arhaică) cu un inventar mai auster, de tip războinic, nu constituie o modificare de rituri şi credinţe[47], ci dimpotrivă, o continuare a celor precedente[48], care sunt însă practicate cu resurse materiale vădit restrânse[49], dar la o scară socială semnificativ lărgită. Esenţial rămâne faptul că practicile funerare din această epocă continuă să aibă o amprentă distinctă a elitei aristocratice, probând o solidaritate de uz social a clanului, eventual chiar o codificare mai cuprinzătoare a manifestărilor publice ale acestuia, dar şi o succesiune acceptată social[50] a generaţiilor înăuntrul aceluiaşi clan.