Existenţă şi reprezentare la Tacit. Configurări

Configurând limitele reprezentării, Michel Foucault vede istoria drept „zona cea mai erudită, cea mai în cunoştinţă de cauză, cea mai trează, cea mai încărcată, poate, a memoriei noastre; dar ea este, totodată, şi fondul din care toate fiinţele vin spre existenţă şi spre scânteierea lor de o clipă.”[1] Sunt aici amprente ale celebrei definiţii ciceroniene: „Historia [...] testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae”[2]. Într-adevăr, capabilă a concentra în ţesătura sa viaţa, plină de dinamism şi de imensă complexitate, a umanităţii, istoria  izbuteşte să adune într-olaltă nu doar ceea ce devine memoria faptelor umanităţii, ci şi ceea ce, înscris în fiinţa omului, dă naştere acestor evenimente, întâmplări, atitudini. Privită astfel, imaginea de ansamblu a acestei ştiinţe se răstoarnă. Astfel, dacă ne limităm la descrierea faptelor ca atare, atunci, evident, lucrurile sunt aprioric limpezi. Numai că o înşiruire seacă de fapte şi de date se dovedeşte caducă. Dacă, într-adevăr, istoria este magistra vitae, atunci ea trebuie, în mod obligatoriu, să pătrundă cu mult dincolo de acestea. Istoria este dascălul vieţii noastre şi al celor care ne urmează doar dacă avem capacitatea de a pătrunde în înţelesurile de profunzime ale textului. Desenul fin, surprinzând mecanismele de adâncime ale acţiunilor omeneşti – fie ele fapte, fie ele mişcări ale spiritului –, transformă istoria în veritabilă artă, în sensul său cel mai larg.

O astfel de dimensiune, fundamentală înspre conturarea fidelă a evoluţiei noastre, regăsim în creaţia lui Publius Cornelius Tacitus. Mai mult, aşa cum ni se înfăţişează graţie scriitorilor greci şi romani, cu întreita forţă ce o caracterizează – gnoseologică, axiologică şi, nu mai puţin, ontologică –, literatura autentică instituie un veritabil mecanism de edificare a unei existenţe duse la modul altitudinal, responsabilă faţă de sine doar în măsura şi atâta vreme cât este responsabilă faţă de celălalt. Pentru Tacit, scriitor în sensul deplin al termenului, surprinderea realităţii, în desfăşurarea sa complexă, nu arareori articulată antinomic, se dovedeşte crucială întru decelarea semnificaţiilor multiple, de adâncime ale umanităţii. Emblematica formulare caragialiană „Simt enorm şi văd monstruos” e capabilă a creiona plastic şi imaginea istoricului roman, preocupat permanent de identificarea resorturilor intime ce pun în mişcare acţiunile omeneşti. Puternica implicare afectivă a scriitorului, în contrapondere cu principiul obiectivităţii istoricului, tensiunea existenţială cutremurătoare a eroilor înşişi, toate conferă literaturii scriitorului roman amprentele unui patos sfâşietor, în măsură a zgudui conştiinţe amorţite, deoarece „la riposte à l’angoisse est la communion, la communauté, l’amour, la participation, la poésie, le jeu... toutes ces valeurs qui font le tissu même de la vie”[3].

Urmărit până la obsesie de mecanismele ce duc la degradarea fiinţei şi a societăţii, dar şi de mijloacele prin care armonia originară să fie restabilită, însăşi viaţa omului constituie, în fond, centrul preocupărilor sale. Sub ochii noştri, istoricul se metamorfozează, pe rând, în biograf, în antropolog, în teoretician literar şi estetician, în psiholog, în sociolog, în politolog. Pasiuni, îndoieli, aspiraţii, eşecuri, cruzimi şi, în tulburătoare dihotomie, sfâşietoare şi discretă afecţiune sunt menite să ne ofere calitatea de coparticipanţi la această lume, în sensul implicării şi, mai ales, al transformării noastre. Astfel, având forţa „de a reînsufleţi vizionar realitatea, de a contrapune experienţei comune coerenţa frapant-originală a propriei versiuni reintegratoare”[4], Tacit se dovedeşte nu doar pictorul lumii romane, ci totodată, subiacent, însă într-un chip emblematic, şi un modelator de conştiinţe şi, iarăşi, un individ responsabil faţă de ceilalţi în măsura în care este responsabil faţă de sine.

Cercetarea resorturilor ce duc la schisme şi la degenerare spirituală, a meandrelor surprinzătoare ale atitudinilor omeneşti, halucinante pentru spirite naive, oscilaţiile de la o extremă la alta constituie preocuparea majoră a istoricului. Iar dacă i s-a reproşat lui Tacit, pe drept, cinismul, adică, aici, o perspectivă de un realism crud, prea puţin înmuiată de binele ce ar trebui să sălăşluiască în om, trebuie să observăm totodată că acest cinism nu cruzime, răutate ori dispreţ denotă, ci, în cele din urmă, o soluţie existenţială salvatoare. Paradoxal, ca să-ţi păstrezi măcar o fărâmă de speranţă trebuie să ai în tine disperarea extremă, lipsa oricărei speranţe, ne-speranţa absolută.

Dezvăluindu-ne o tensiune existenţială tulburătoare, o forţă transtemporală de a avertiza, ceea ce devine amprenta scriitorului este tocmai depăşirea acestor elemente secvenţiale înspre configurarea unei umanităţi convulsive, ale cărei repere – niciodată pierdute definitiv – sunt puternic obnubilate de o densă ţesătură a impulsurilor dezintegrante egotiste. „Omul cu mintea limpede este cel care [...] priveşte viaţa în faţă, îşi dă seama că totul în ea este problematic şi se simte pierdut”[5].

Disoluţia generalizată a societăţii imprimă ton de adâncă melancolie, sesizat de interpreţii operei sale. Neîncetate, variate pericula jalonează aleatoriu, dramatic, viaţa indivizilor. În atare context, lapidaritatea şi simplitatea stilistică dobândesc forţa unor formulări transtemporale. Extrem de articulată în diversitatea ei, creaţia lui Tacit devine istoria omului, avertisment asupra resorturilor care duc la decădere, asupra primejdiilor mereu la pândă şi, în contrapondere, imbold al cultivării virtuţilor, cale spre fericirea năzuită: „Exsequi sententias haud institui, nisi insignes per honestum aut notabili dedecore: quod praecipuum munus annalium reor, ne virtutes sileantur, utque pravis dictis factisque ex posteritate et infamia metus sit”[6].

Redusă la unealtă stilistică, retorica[7] îşi slujeşte fidelă maestrul. Detaliul nu are nimic din conotaţiile sale de element de rang secund, concentrând, dimpotrivă, liniile de forţă majore în decelarea semnificaţiilor celor mai adânci. Nicidecum surprinzător pentru lumea de exemplară lapidaritate şi rigoare a romanităţii, tocmai ceea ce modernitatea socoate detaliu devine în ţesătura taciteică element fundamental de iradiere ideatică, de desfăşurare interioară de o mare amplitudine. Din corespondenţa cu Plinius Minor reuşim să ne edificăm până la capăt asupra rigorii pilduitoare, ce revendică informaţie, dar şi observaţie, analiză, discernământ. Spicuiesc aici din schimbul de scritori privitor la sfârşitul lui Plinius Maior: „Petis ut tibi avunculi mei exitum scribam, quo verius tradere posteris possis”[8], şi, după aceea, în alta: „Ais te adductum litteris quas exigenti tibi de morte avunculi mei scripsi, cupere cognoscere, quos ego Miseni relictus – id enim ingressus abruperam – non solum metus verum etiam casus pertulerim”[9].

În aceste împrejurări, vedem cum întâmplările şi evenimentele aparent mărunte sunt menite să ne reprezinte în dimensiunile sale cele mai profunde viaţa noastră: „Pleraque eorum quae retuli quaeque referam parva forsitan et levia memoratu videri non nescius sum [...]. Non tamen sine usu fuerit introspicere illa, primo adspectu levia, ex quis magnarum saepe rerum motus oriuntur”[10]. Vremurile viforoase reclamă imperativ tocmai atare elemente, aparent de rang secund: „In civitate discordi et ob crebras principum mutationes inter libertatem ac licentiam incerta parvae quoque res magnis motibus agebantur”[11]. În acest context, conceptul de mediocritas presupune capacitatea exemplară a discernerii şi detaşării, a alegerii în cunoştinţă de cauză şi a unei extraordinare forţe interioare a omului, fiinţă eminamente subiectivă, de a-şi estompa la maximum pulsiunilor afective în favoarea celor raţionale. Altminteri, vlăguit de existenţă, sceptic (în străfundul sufletului său) cât priveşte propria-i putere de selectare a adevărurilor solide, individul regresează cu o graţie alarmantă înspre fiinţa ce alege, asemenea puilor de pasăre, hrana „intelectului, a raţiunii” gata digerată. E aceasta o situaţie primejdioasă, pierzătoare pentru om, răspunzătoare de multele sale eşecuri. Nu preget să invoc aici romanul scriitorului suedez Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, veritabilă oglindă a efectelor distructive, fatale, ale acestei lipse de reflecţie, de atitudine activă şi personală în toate acţiunile noastre, în toate alegerile noastre, condiţie sine qua non a inteligenţei, a înţelepciunii, a celor valide şi durabile. „Meritul unui istoric nu este acela de a trece drept profund, ci acela de a cunoaşte nivelul umil la care funcţionează istoria; el nu trebuie să aibă vederi elevate sau chiar realiste, ci să ştie să judece cum trebuie lucrurile mediocre”[12].

În pofida limitelor istoriei[13], lectura operei lui Tacitus se dovedeşte un act de comprehensiune în dublă articulare: de introspecţie fulgurantă în lumea romană la început de eon creştin, dar şi de scrutare a sinelui. Dacă se vorbeşte cu obstinaţie despre „ingratitudinea” memoriei umane, Tacit vine să destrame valenţele apriorice ale acestei aserţiuni: „adempto prin inquisitiones etiam loquendi audiendique commercio. Memoriam quoque ipsam cum voce perdidissemus, si tam in nostra potestate esset oblivisci quam tacere”[14].

Natura funciar pesimistă a istoricului roman nu eludează o certă perspectivă soteriologică. „Scrisă şi citită aşa cum se cuvine, istoria ne înalţă în această atmosferă de libertate în mijlocul tuturor necesităţilor vieţii noastre fizice, politice, sociale şi economice. [...] istoria nu este o simplă relatare a faptelor şi evenimentelor moarte. Istoria, ca şi poezia, este un organon al propriei noastre autocunoaşteri, un instrument indispensabil pentru edificarea universului nostru uman”[15]. Într-o lume învolburată, destinul gânditorului şi omului politic roman atestă nevoia de adevăr(uri), de coerenţă şi de convergenţă între principii şi fapte, între cutume şi gândire. Extrem de articulată în diversitatea ei, creaţia lui Tacit devine istoria omului, avertisment asupra resorturilor care duc la decădere, asupra primejdiilor mereu la pândă şi, în contrapondere, imbold al cultivării virtuţilor, cale spre fericirea năzuită. Însemnăm cu adevărat ceva dacă ştim ca, păstrând ceea ce e preţios, să remodelăm, să înnoim în consonanţă cu ordinea atemporală a universului, cosmosul nostru. „Fără opinii – ne încredinţează Ortega y Gasset –, convieţuirea umană ar fi un haos, ba chiar mai mult: un neant istoric”[16]. Această idee suverană jalonează în adâncime şi opera lui Tacit.