Starea a treia în societatea geto-dacică

Spre deosebire de aristocraţie, identificabilă în orice structură socială şi cu atât mai mult în cele de arhitectură statală, drept deţinătorul colectiv al puterii politice, starea a treia joacă (fireşte, acolo unde gradul de complexitate şi maturitate al corpului social îi permite existenţa) rolul de factor de echilibru al balanţei puterii dintre aristocraţie şi restul societăţii. Două sunt motivaţiile pentru care ne propunem să urmărim dacă şi în ce măsură putem vorbi, pentru lumea geto-dacică a celei de-a doua jumătăţi a mileniului I antecreştin, despre starea a treia: prima, faptul că existenţa în sine a unei atari categorii confirmă caracteristica de societate multisegmentată a comunităţii[1] în cauză – calitate necesară, dar nu suficientă, pentru ca societatea de referinţă să acceadă la standardele statalităţii; a doua, că, derivat din capacitatea stării a treia de a îngrădi puterea aristocraţiei (iar la limită, de a o substitui cu totul), vom putea modela cu mai multă acurateţe unele din procesele pe care le sugerează izvoarele, referitor la statalitatea geto-dacică.

            Atunci când vorbim despre o stare a treia[2], în alte modele de societate decât cel ale medievalităţii europene, nu putem avea în vedere decât tot o categorie a elitelor sociale – una care, spre deosebire de aristocraţie (a cărei putere, derivată din constructele sociale bazate pe proprietate, se dobândeau prin moştenire ori concedare) ori sacerdoţiu (a cărui putere rezulta din prezumata delegare în plan mundan a unei puteri trancendente), îşi întemeia status-rolul pe acţiunea individuală şi resursele generate de aceasta, deci pe capacitatea membrilor clasei de a se sustrage determinismului tribal. Ca atare, putem considera ca participând la structura unei a treia stări toate acele categorii socio-profesionale privilegiate ale unei societăţi date, altele decât nobilimea „de drept” şi clerul: meşteşugari, arhitecţi, educatori, comercianţi, medici, funcţionari, militari de carieră etc. – cu observaţia, esenţială, că doar vârfurile acestor „bresle” ajung să compună acea pătură social-politică aptă să concureze aristocraţia. În cazul universalităţii greceşti de la începutul ultimei jumătăţi a mileniului I î.Hr. (universul civilizaţional proxim în raport cu lumea traco-geto-dacică), starea a treia este o prezenţă consistent documentabilă, existenţa sa fiind cauza şi motivaţia generală a bulversărilor revoluţionare prin care polisurile greceşti şi-au abandonat organizarea gentilică pentru a deveni veritabile oraşe-stat[3]. Dacă, la greci, apariţia şi transformarea rapidă a acestei clase în forţa motrice a sistemului social-politic a fost favorizată de factori precum concentrarea urbană şi adoptarea unui model economic bazat pe comerţ şi navigaţie, deci pe formarea unor corpuri profesionale care reclamă un grad ridicat de intercooperare şi solidaritate, pentru ansamblul lumii tracice, ne vom limita să observăm – fără a intra în detalii – că lucrurile au decurs mult mai lent, procesul de constituire a unui/unor segmente sociale situate în afara ierarhiei şi interdependenţelor gentilice declanşându-se mai târziu şi, în mare parte, datorită unor impulsuri externe. Lucrurile stau mai mult sau mai puţin astfel şi în ceea ce-i priveşte pe geto-daci (pe tracii nordici, în ansamblu); ca atare, este destul de dificil să identificăm, mai ales la începutul intervalului de referinţă[4], un strat social cu poziţia şi funcţiile stării a treia. Fără îndoială, comunităţile geto-dacilor erau atinse, deja, la cumpăna dintre prima şi a doua jumătate a mileniului I î.Hr., de un proces de stratificare socială, pe care treptata înfiripare a condiţiilor unei economii de schimb l-a stimulat şi amplificat. Aceste comunităţi includeau un număr deloc neglijabil şi în creştere de la generaţie la generaţie, de meşteşugari susceptibili de a dobândi, prin profesiunea lor, un statut supramediu: orfevrierii, spre exemplu, a căror prezenţă în societatea traco-getică este documentabilă pentru toate epocile. Nu putem ignora, însă, faptul că majoritatea îndeletnicilor artizanale ale autohtonilor se desfăşurau fără o finalitate comercială, ori, în rarisimele cazuri în care această limită era excedată, cu valorificarea produselor de către şeferia[5] aristocratică – aceeaşi care pare să fi controlat şi tot mai consistentele schimburi comerciale cu negustorii greci (ulterior greco-macedoneni şi greco-romani) sau, marginal, de altă apartenenţă etno-politică. De asemenea, nu putem să nu observăm că, în ceea ce priveşte meşteşugurile care necesitau o oarecare expertiză tehnologică (în arhitectură, spre exemplu), autorităţile geto-dacice apelau la importul acesteia din polisurile Pontului Stâng ori, mai apoi, din Imperiul Roman[6]. De un statut social supramediu ar fi putut beneficia şi educatorii elitelor, negociatorii[7] ori medicii; numai că, cel puţin în cazul educatorilor[8] şi negociatorilor[9], indicii privind existenţa lor în corpul societăţii geto-dacice lipsesc aproape cu desăvârşire. În cazul medicilor, lucrurile par a fi ceva mai limpezi: mai multe menţiuni literare, explicite[10] sau implicite[11], dar şi o serie de descoperiri arheologice atestă o destul de dezvoltată îndeletnicire a medicinei, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că „breasla” vindecătorilor dobândise o anumită extensie, totodată şi o anumită individualizare faţă de sacerdoţiu[12].

            Dacă la atât s-ar reduce cazuistica pe care o putem evoca în sprijinul aserţiunii că în compunerea societăţii geto-dacice exista şi o stare a treia, demersul nostru ar fi inutil – şi asta, pentru că, pe de o parte, indivizii susceptibili a forma o clasă supramedie ar fi fost şi foarte rari, şi poziţionaţi în afara unor mecanisme care să-i solidarizeze (drept pentru care, în măsura în care dobândeau un statut superior, se asimilau aristocraţiei), iar pe de altă parte, contribuţia pe care ei puteau s-o aducă ansamblului social (deci sursa prezumtivei lor puteri alternative) ar fi fost copleşită de furnizorii externi: coloniile pontice şi universalitatea elenistică (pe întreaga durată a intervalului), satrapia Skudra (în primele decenii ale veacului al V-lea î.Hr.), într-o măsură mai restrânsă, curţile regale odrysă (pentru veacul al IV-lea) şi macedoneană (penttru cel următor), respectiv, universalitatea romană (începând cu cumpăna dintre secolele II şi I î.Hr.). Avem, totuşi, temeiuri să presupunem că în societatea geto-dacică şi-a făcut treptat loc o stare a treia, la ea contribuind cel puţin două categorii socio-profesionale semnificative ca număr şi poziţie: cavalerii (de care ne ocupăm într-un alt studiu) şi ceea ce am putea denumi „mica administraţie” – fruntaşii davelor[13] şi, laolaltă cu aceştia, întreprinzătorii asociaţi aşezărilor protourbane. Fireşte, aceştia din urmă îşi fac simţită prezenţa abia în ultimele generaţii ale intervalului de referinţă, pe măsură ce anumite aşezări îşi depăşesc condiţia rurală, concentrând activităţi de comerţ şi producţie protoindustrială, dar şi sedii ale puterii administrative, militare (de garnizoană) şi sacerdotale, nu în ultimul rând reşedinţe ale vârfurilor aristocraţiei propriu-zise, stimulată, prin contextul locaţional, să-şi remodeleze funcţiile. Nu doar toponimia[14] sugerează că această clasă era relativ bine răspândită[15]: la rândul lor, investigaţiile arheologice au pus în evidenţă numeroase aşezări de urbanitate incipientă, atât în corespondenţa toponimelor atestate prin surse literare, cât şi fără un atare corespondent. Sunt frecvent evidenţiate, în acest tip de aşezări, pe lângă „palate” princiar-administrative, şi centre de cult, asociabile unei prezenţe permanentizate a aristocraţiei şi clerului, instalaţii de utilitate publică (în primul rând fortificaţii şi turnuri de pază, dar şi cisterne şi aducţiuni de apă, hambare etc. – ceea ce presupune existenţa unor împuterniciţi cu paza şi întreţinerea lor), amenajări de tipul pieţelor urbane, ateliere de mare diversitate şi cu o capacitate de producţie depăşind nevoile pieţei locale, acumulări monetare şi de mărfuri de lux ş.a.m.d. – probând inclusiv existenţa unor întreprinzători (meşteşugari sau negustori) străini, rezidând permanent sau cu mare frecvenţă în aşezările respective. Faptul că aproape nici una dintre aşezările perotourbane n-a ajuns să depăşească pragul de zece mii de locuitori[16] va fi limitat nu doar numărul reprezentanţilor acestei „protoburghezii” (care, subliniem iarăşi, se putea recruta mai ales din rândulk aristocraţiei şi clerului, respectiv, dintre negustorii şi experţii străini), cât mai ales rolul lor în comunitate; dimpotrivă, specificul activităţilor lor va fi generat între aceştia o semnificativ mai intensă comunicare şi cooperare, care să motiveze relativa solidaritate de stare.

            Dacă, până aici, am susţinut ideea existenţei unei stări a treia în societatea nord-tracică cu precădere prin argumente logice şi socio-logice, este momentul să aducem în atenţie un element care, cu foarte mare probabilitate, atestă că acest model de stratificare socială nu a scăpat înregistrării literare. Desigur, nu este vorba de o consemnare explicită, ci – susţinem noi – de o reflectare a existenţei stării a treia în terminologia instituţională a aşezământului social-politic geto-dac. Termenul în cauză este comati, iar textul de referinţă este „Istoria Romană” a lui Dio Cassius, în care indicele nostru este consemnat în două împrejurări semnficative: ambasada principelui Diegis la comandamentul împăratului Domitian[17], respectiv, negocierile dintre ultimul suveran al Daciei şi împăratul Traian, de la sfârşitul primului război daco-roman[18]. Traducerea care s-a dat, îndeobşte, acestui termen a fost cea de „oameni cu părul lung”, „oameni liberi”, „oameni simpli” – or, aceasta este o interpretare care trebuie abandonată fără rezerve, fie şi numai pentru că nu este de conceput ca negocieri atât de importante, având ca miză războiul şi pacea, respectiv, încheierea de tratate, să fi fost purtate prin oameni de rând[19]. De altfel, termenul comati este de pus în legătură şi cu doi termeni politonomastici de primă însemnătate, Dicomes şi Comosicus (cei doi suverani get şi, respectiv, dac din prima şi a doua generaţie post-burebistană), precum şi cu toponimul Comidava: aceste conexiuni întăresc prezumţia că avem de-a face cu un element de nomenclatură politico-administrativă şi, în plus, ne dezvăluie un fapt nu mai puţin important – anume, că, dacă nu a existat înainte, instituţia în cauză şi-a făcut loc în organizarea politico-juridică geto-dacică cel puţin din vremea unificatorului Burebista. Că avem de-a face cu o inmstituţie, ne-o arată şi similitudinea cu cuvântul latin de funcţie similară, comes, -itis[20]; nu trebuie să ignorăm faptul că autorul care ne transmite această informaţie este latinofon şi de cultură romano-elenistică, fiind mai mult decât firesc ca el să echivaleze un status-rol de la curtea regelui Decebal cu unul comun în propria-i societate[21]. Admiţând, aşadar, că termenul comati desemnează un nivel toposocial supracomun în societatea geto-dacică a ultimelor două veacuri de dezvoltare autonomă, mai mult sau mai puţin instituţionalizat, dar şi că – aşa cum reiese din textul lui Dio Cassius – acesta era inferior celui de pileati, vădit asimilabil clasei aristocratice, vom face totodată, observaţia că acesta nu poate fi pus în legătură cu ierarhia sacrdotală: într-un stat cu evidentă componentă teocratică, în care preoţimea deţinea nu doar un pontificat aproape egal demnităţii regale, ci şi principala reţea teritorială de instituţii politico-administrative – templele – nu putem spresupune că reprezentanţii acestui ordin ar fi avut un statut inferior celui aristocratic. Concluzionând, vom afirma că termenul comati şi realitatea socio-organizaţională pe care acesta o reflectă este de asociat, cu necesitate probabilist-statistică, acelei noi elite pe care dezvoltarea societăţii nord-tracice pe coordonate statale o generează, cel puţin din epoca Burebista-Deceneu: o elită de „nou regim”, mai puţin dependentă de mecanismele tradiţional-tribale, mai deschisă către exterior, mai cultivată[22] şi mai deprinsă în a mânui mecanismele economiei de schimb[23], implicit şi mai angajată în problemele social-politice, din rândul cărora puterea centrală îşi va fi recrutat cadrele pentru nopua administraţie şi care va fi decis, mai apoi, în problemele de succesiune a tronului. Fără îndoială, gradul de dezvoltare a acestei stări a treia geto-dacice va fi fost inferior celui atins în civilizaţiile urbane mediteranene, din care-şi va fi extras, în bună măsură, motivaţiile şi modelele; dar nu putem să ne îndoim de existenţa în sine a acestei clase, al cărui principal pilon îl va fi constituit, probabil tot urmând un model euro-mediteranean, însă răspunzând necesităţilor propriei societăţi, categoria profesional-militară a cavalerilor.