Contribuţii la reevaluarea etimologiei toponimului Caracal

Împrumutul terminologic a constituit, dintotdeauna şi pentru orice idiom natural, un mijloc privilegiat de dezvoltare, cu precădere (dar nu numai) sub aspectul vocabularului, concurând adesea ansamblul mijloacelor interne de extensiune terminologică şi semantică. Condiţia cea mai importantă, indispensabilă, pentru ca împrumutul să se producă este ca între cele două limbi implicate în proces să existe un contact nemijlocit; în cazul în care contactul este mediat, limba primitoare este îndatorată nu limbii prezumat donatoare, ci mediului de contact – care poate fi uneori o altă limbă, privilegiată de geografia contactului, alteori o reţea de generare terminologică (aşa cum au fost – şi încă sunt – instituţiile transculturale de natură religioasă sau universitară, aşa cum au devenit recent noile media), dar cel mai adesea se raportează la cele două limbi ca substrat[1]. Chiar şi atunci când contactul este direct, se întâmplă frecvent ca împrumutul să fie corect identificat (în sensul că idiomurile implicate în proces sunt univoc stabilite), dar ca limba prezumată donatoare să fie, în realitate, cea care a preluat termenul în cauză de la cealaltă. Iar natura contactului nu este, nici pe departe, singurul element de context al procesului de împrumut terminologic. În justa evaluare a istoriei individuale a unui termen şi a circulaţiei sale între diferitele idiomuri nu pot fi ignorate componente precum statutul de limbă dominantă a limbii donatoare (sau statutele, pentru că trebuie să distingem între dominanţa culturală, cea administrativă ş.a.m.d.) ori – ca să ne limităm doar la aceste aspecte – capacitatea, intrinsecă ori programată, a elitelor vorbitoare ale limbii primitoare de a pune în mişcare anumite strategii culturale[2].

          Toate aceste elemente sunt cunoscute şi studiate de generaţii bune în ştiinţele lingvistice – din păcate, doar pentru a fi ignorate (sau aplicate selectiv) atunci când se pune problema aplicării în cadrul exerciţiilor etimologice. Aşa se explică faptul că dicţionarele noastre abundă de adnotări de origine care vor fi avut, poate, la prima lor formulare, valoarea unor prezumţii primare sau ipoteze de lucru, dar care s-au perpetuat timp de un secol, uneori şi mai bine, printr-o preluare mecanică, neajustată de reevaluări critice, conducând la fixarea unor păguboase clişee de valoare – păguboase în primul rând prin faptul că numeroase explicaţii impuse drept canon intră în coliziune frontală atât cu logica, cât şi, adesea, cu documentele de limbă. Ne vom opri, în cele ce urmează, asupra unui termen de toponimie cu o notorietate semnificativă în spaţiul daco-român, Caracal, căruia canonul îi fixează o nejustificată provenienţă turco-mongolă[3] (propriu-zis turcă sau, ca opţiuni secundare, din ansamblul cumano-peceneg), în vreme ce relaţionarea cu antroponimul latin Caracalla este tratată, cu aceeaşi lipsă de justificare, drept o erezie ştiinţifică[4]. Lucrurile stau, în acest caz, exact pe dos.

          Cea dintâi observaţie care trebuie formulată, înainte de a trece la evaluarea în detaliu a „canonului” şi a „ereziei”, este că avem de-a face în acest caz nu cu un termen comun, susceptibil de a se fi strecurat dintr-o limbă în alta prin jocul hazardului, ci un un element de toponimie oficială, ceea ce presupune voinţa sau cel puţin disponibilitatea aparatului administrativ din contemporaneitatea largă a apariţiei termenului (respectiv, a atestării sale documentare) de a accepta să utilizeze un termen străin. Or, dincolo de stabilirea unei oarecari corespondenţe omofonice, partizanii derivării toponimului Caracal dintr-un idiom turcic lasă fără răspuns o serie întreagă de întrebări. De ce administraţia statului medieval al Ţării Româneşti a preluat în uz un termen turcic pentru o comunitate în care nu exista nici o populaţie turcică[5]? De ce aceeaşi administraţie a acceptat utilizarea unui termen dintr-o limbă care nu exercita, anterior primei atestări în discuţie, nici statutul de limbă dominantă de administraţie, nici pe cel de limbă de cult, nici pe cel de limbă de comunicare interculturală? Deloc în ultimul rând, de ce cancelaria domnească valahă a optat, dintre toate idiomurile de prestigiu pe care le avea la îndemână – latină, slavonă, greacă, maghiară, germană, deloc în ultimul rând, română – pentru preluarea unui termen tocmai din limba inamicului? căci nu putem trece cu vederea că, anterior atestării din 17 noiembrie 1538, prin cancelaria lui Paisie Vodă, dar şi câteva generaţii după acest orizont cronologic, populaţiile din bazinul Dunării erau angajate cu turcii într-o confruntare multigeneraţională, cu o accentuată componentă ideologică şi religioasă, deloc susceptibilă de a favoriza preluarea de modele culturale[6].

          Dar suita întrebărilor care rămân fără răspuns în cazul acceptării „filierei turcice” nu se opreşte aici. Conţinutul semantic al termenului compus turcesc la care, cu atâta lejeritate, face trimitere această ipoteză, este „Cetatea Neagră”. Problema este că nu poate fi furnizată nici o explicaţie credibilă pentru a desemna drept cetate (neagră, albă sau de oricare altă culoare) o aşezare care n-a fost niciodată fortificată, nici până la prima atestare a toponimului şi nici ulterior, până în zilele noastre. Insistăm pe faptul că, în limba turcă, termenul kale face referire la o cetate, un fort sau alt sistem fortificat de dimensiuni care să-i asigure o funcţionalitate autonomă[7], şi nu la un simplu turn de pază, pentru care există termenul echivalent kule[8]; dar observaţia cu privire la inexistenţa unei fortificaţii care să justifice o atare denumire rămâne pe deplin valabilă şi în cazul acestei nejustificabile extensii semantice: abia după două generaţii de la consemnarea toponimului Caracal într-un act de cancelarie va fi ridicat (şi nu în vatra acestuia, ci în vecinătate, între Reşca şi Hotărani) un turn asociat unei mănăstiri, în vreme ce turnul ale cărui ruine se mai văd astăzi în oraşul cu pricina datează din timpul domniei lui Matei Basarab (adică peste încă un secol), putându-se lua în considerare, însă numai la limita probabilistică, un eventual precedent, fatalmente efemer, din vremea în care Mihai Viteazul şi-a stabilit în „satul Caracal” curtea domnească.

          La absenţa unor răspunsuri coerente date întrebărilor de mai sus – întrebări inevitabile în procesul de validare a unei ipoteze de lucru, aşa cum poate fi cel mult considerată „filiera turcică” – se adaugă ignorarea faptului că termeni precum kale şi kule constituie, în idiomurile turcice invocate în această speţă, nu elemente de zestre lingvistică, ci preluări terminologice din substratul romeic. Foarte frecvent, termenul a intrat în limba turcă simultan cu preluarea controlului asupra obiectelor astfel desemnate: cel mai elocvent exemplu în acest sens este fortăreaţa-închisoare Edikule/Yedikule Hisari din capitala otomană, construit în 1458, imediat după cucerirea Constantinopolelui, direct peste câteva edicule (lat. aedicula) care fuseseră anterior încorporate în Zidul lui Theodosios[9]. Inutil să mai adăugăm că termenii cala, cula şi derivatele lor semantic compatibile cu radicalul romanic[10] se regăsesc din belşug atât în toate limbile neolatine (inclusiv în cele asupra cărora nici un idiom turco-mongol n-a putut să-şi exercite vreo influenţă[11]), cât şi în numeroase contexte literare din spaţiul romanităţii orientale (bizantine), de unde termenul s-a perpetuat fără intermediari în idiomurile spaţiului ponto-balcanic[12]. Insistenta invocare a prezenţei termenilor în cauză în limba turcă sau în celelalte idiomuri suspicionate a fi furnizat materialul terminologic pentru formarea toponimului Caracal (în particular limbile pecenegă şi cumană[13]) este, aşadar, nimic mai mult decât o eroare de metodă analitică: eroarea de a considera ca sursă a împrumutului lingvistic o altă limbă beneficiară a acestuia şi nu substratul comun.

           Dacă toate considerentele expuse până aici pot fi considerate (şi în mare măsură chiar sunt) ca fiind de argumentaţie indirectă, vom proceda în cele ce urmează la evocarea unui argument direct suficient de puternic pentru a închide orice discuţie pe marginea speculaţiei privind presupusa origine turcă a toponimului Caracal. Este momentul să atragem atenţia asupra unei alte erori de metodă care i-a condus pe numeroşi lingvişti, altminteri de mare probitate ştiinţifică, la credinţa că „filiera turcă” ar fi singura validă: prezumţia că termenul Caracal este un caz singular, aplicabil exclusiv localităţii româneşti din bazinul Oltului inferior. Or, toponime cvasiidentice mai pot fi întâlnite chiar şi în spaţiul românesc – bunăoară, satul Caraclău din comuna Bârsăneşti, judeţul Bacău sau cătunul Caracal, înglobat în localitatea Miceşti din comuna Argeş; iar dacă acestea sunt la rândul lor atestate relativ târziu[14], fiind astfel prezumabile a ilustra doar migraţia internă a toponimului în discuţie[15], în acelaşi spaţiu al romanităţii orientale sunt atestate, cu mult înainte de posibilitatea oricărui contact lingvistic al populaţiilor din regiune cu idiomurile turcice, numeroase alte toponime (dar şi antroponime) cvasiidentice. Cel mai elocvent dintre acestea, prin notorietatea sa, dar şi prin menţinerea în uz până în zilele noastre, cazul mănăstirii Caracalu/Karakalou (Καρακάλου), una dintre comunităţile care compun „republica monastică” de pe Muntele Athos. Cea mai veche atestare documentară a mănăstirii sub acest nume datează din anul 1018, an în care aşezământul monahal avea deja o solidă aşezare instituţională[16]. Tradiţia locală invocă atât existenţa unui ctitor pe nume Nicolaos Karakallos[17], cât şi edificarea mănăstirii – ori numai a lăcaşului său de cult – pe locul unei fortificaţii ridicate din porunca împăratului Caracalla[18]. Inutil să mai precizăm, în anul 1018, nici o comunitate turcică nu-şi putea exercita influenţa lingvistică în centrul Peninsulei Balcanice: la acea dată, pecenegii şi uzii se aflau la nordul Dunării, de unde pătrundeau doar sporadic în regiunile periferice ale Imperiului[19], cumanii se aflau încă la răsărit de principatul Rusiei Kievene (în care vor pătrunde abia în anul 1055), iar turcii propriu-zişi aveau să intre în Turcia de astăzi – pe atunci, piesa de rezistenţă a zestrei teritoriale bizantine - abia după bătălia de la Manzikert, din 1071.

          Un aspect de asemenea ignorat de către partizanii speculaţiilor privitoare la o origine turcofonă a termenului Caracal, dar care are valoare de certitudine datorită consemnărilor explicite de către autorii antici, este faptul că, înainte de a fi toponim sau antroponim, acest termen funcţiona – subliniem şi insistăm, în limba latină a epocii clasice! – ca element comun de vocabular. În referinţele lor la cel de-al doilea împărat al dinastiei Severilor, Caracalla, atât Dio Cassius[20], cât şi Aurelius Victor[21] şi, respectiv, corpusul colectiv Historia Augusta[22] precizează, fără a lăsa loc la îndoială, că împăratul – al cărui nume prin naştere era Lucius Septimius Bassianus, iar prin demnitate, Marcus Aurelius Antoninus[23] – a dobândit supranumele de Caracalla, ca poreclă, datorită adoptării ca element distinctiv de vestimentaţie a unei pelerine militare de protecţie, denumită caracăl[24]. Această piesă de îmbrăcăminte a beneficiat de o largă răspândire atât în antichitatea europeană precreştină, cât şi, după adoptarea sa ca uniformă de către ordinele călugăreşti, în cursul mileniilor I şi II ale erei noastre, fapt care, neîndoielnic, a contribuit la marea frecvenţă a transformării elementului comun de vocabular în toponime sau antroponime.

          Să rezumăm. Termenul caracal/caracalla este explicit atestat ca având o largă răspândire în spaţiul european în cursul Antichităţii romane[25] – observaţia privind atestarea timpurie fiind valabilă şi în ceea ce priveşte radicalul de determinanţă semantică pe care s-a construit acest cuvânt. Tot din epoca imperială clasică, dar cu atestare până în Antichitatea târzie, datează şi funcţia de antroponim/toponim dobândită de acest termen, în primul rând prin mecanismul de prestigiu al vehiculării sale la curtea imperială a Severilor. În fine, atestarea documentară acoperă, de-a lungul întregii epoci medievale (cu prelungire până în modernitate), larga utilizare – şi, obligatoriu de semnalat buna conservare a sensului primar de „apărătoare” – atât a radicalului cale şi a derivatelor sale, cât şi a termenului compus caracal/caracalla, deopotrivă în ipostaza de cuvânt comun, de antroponim şi de toponim, inclusiv pentru generaţiile care au precedat primele contacte ale idiomurilor dominante din Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) cu populaţiile turcofone. În acest tablou nu mai există loc pentru speculaţiile privitoare la o presupusă împrumutare a cuvântului din orice alt idiom turcofon – ceea ce nu înseamnă, fireşte, că el nu s-a putut împământeni în idiomurile turcofone respective (care au dovedit o admirabilă capacitate de sinteză şi autodezvoltare[26]), unde a putut intra uşor în consonanţă cu fondul terminologic specific al acestora, suportând glisări de sens, dar mai ales îmbogăţiri ale valorii semantice.

          Revenim, în cele din urmă, la toponimul românesc Caracal, pentru un exerciţiu de suprademonstraţie. Dacă, aşa cum am putut proba până aici, nu se mai pune problema ca termenului să-i fie atribuită o origine turcofonă circumscrisă paradoxalului, nu este oare suficient să considerăm că avem de-a face, pur şi simplu, cu expresia difuziunii în aceeaşi macroareal cultural-lingvistic (cel al romanităţii, eventual greco-romanităţii orientale) a unui toponim susţinut de menţinerea în circulaţie a cuvântului comun corespondent? Credem că, în acest caz particular, nu putem desprinde procesul de instituire şi impunere a toponimului de figura împăratului roman Caracalla, fie şi numai pentru faptul că acesta a vizitat personal ţinutul, împreună cu întreaga suită imperială, în cadrul campaniei sale politico-administrative din Dacia, din primăvara până în toamna anului 214.

          Această vizită nu a fost, ne grăbim să precizăm, un simplu itinerariu imperial, ci o operaţiune de reînnoire a alianţei politice strategice dintre dinastia Severilor[27] şi provinciile dunărene. Este un fapt bine ştiut, fondatorul dinastiei, Septimius Severus, tatăl lui Caracalla, a preluat puterea, în cadrul războiului civil din anul 193, graţie sprijinului decisiv pe care i l-au acordat trupele şi aristocraţiile provinciale din Dacia, Pannonia şi cele două Moesii. După preluarea puterii (şi în vederea menţinerii ei), recunoştinţa Severilor faţă de aceste provincii s-a manifestat plenar, prin acordarea unui val de privilegii politice, economice şi militare fără precedent şi fără corespondent în celelalte provincii ale Imperiului. Ca să ne rezumăm numai la Dacia, aici au fost ridicate la rang de municipii oraşele Septimium Apulense (Apulum II), Ampelum, Dierna, Porolissum, Potaissa şi Tibiscum, iar la rangul superior de colonia, Drobeta şi, nota bene!, Romula Malva[28], capitala de atunci a subprovinciei Dacia Malvensis, aflată la o distanţă de nici zece kilometri de vatra actualului oraş Caracal – vatră pe care, aşa cum s-a dovedit arheologic, funcţiona un vicus dependent de Romula Malva şi cel puţin o reşedinţă aristocrată de tip villa rustica, care va continua să fie locuită şi în veacul de după aşa-zisa retragere aureliană[29]. Cel mai mare privilegiu pe care dinastia Severilor îl acordă susţinătorilor săi (şi, prin efectul legii, tuturor locuitorilor liberi din Imperiu) este însă Constituţia Antoniniană din anul 212 – şi trebuie să remarcăm faptul că autorul edictului[30], împăratul Caracalla, vine în Dacia după adoptarea acestui act revoluţionar, de unde va guverna, timp de cinci luni, întregul Imperiu. Numeroase inscripţii şi altare sunt ridicate în cinstea familiei imperiale în toată Dacia, iar Romula Malva şi împrejurimile sale nu fac excepţie; de asemenea, numeroase unităţi militare (multe dintre acestea întărite cu recruţi din provinciile dunărene) îşi asumă epitetul Severiana în onoare casei imperiale, la fel procedând o serie de centre politice urbane – şi atragem din nou atenţia că trei din oraşele dezvoltate pe teritoriile vechilor municipii din Dacia Romană poartă şi în prezent titulaturi derivate din onomastica familiei Severilor: Drobeta – (Turnu) Severin, Apulum – (Alba) Iulia[31], respectiv, Romula Malva – Caracal.

          Fapt deosebit de important, legătura privilegiată dintre Dacia şi dinastia Severilor a continuat şi după violenta înlăturare a acestei familii de la conducerea Imperiului, fiind suficient să amintim că cel mai important dintre liderii secesionişti ai daco-romanilor din epoca anarhiei militare, Regalianus, prezumtivul strănepot al lui Decebal, era căsătorit cu Sulpicia Dryantilla, fiica unuia din ofiţerii personali ai lui Caracalla. Aşa stând lucrurile, este lesne de înţeles de ce – pe fondul anarhiei militare, iar mai apoi al statutului particular de teritoriu-frontieră[32] pe care Dacia nord-dunăreană îl va avea după reintegrarea sa în Imperiu din timpul lui Constantin cel Mare[33] şi cel puţin până la începutul secolului VII[34] – raportările la statutul dobândit în vremea dinastiei Severilor devin, pentru daco-romanii din aceste teritorii, un element de legitimizare politică. Degradarea vieţii urbane de pe coridorul dunărean, din secolele ulterioare (niciodată completă dacă ar fi să luăm în considerare referinţele la centrele ecleziastice din regiune şi la salba de „goroduri” pe care le vor întâlni, în secolul X, trupele cneazului kievean Sviatoslav)[35] va fi putut folcloriza memoria toponimică, dar toponimul în sine a putut supravieţui atât datorită conservatorismului specific comunităţilor rurale de organizare periferică, cât şi datorită perpetuării elementului comun de vocabular care a generat antroponimul motivator: caracălul, pelerina de vreme rea, rămasă în uzul populaţiilor locale vreme de două milenii.